Salvator din pasiune

Acum vreo, să tot fie 16 ani, a intrat pe ușa biroului meu,  atunci aveam birou separat, nu ca acum când suntem toți la grămadă, open space, cu birourile exact ca tarabele din  piața Mihai Viteazul, o porcărie inventată de un arhitect care nu a lucrat o zi măcar într-un asemenea loc, a intrat ziceam un fost coleg de facultate. Mi-a adus flori și am fost impresionată pentru că arăta foarte rău, din toate punctele de vedere și mă gândeam că a fost un efort financiar pentru el, dar îl știam manierat. Nu părea o vizită de curtoazie, deci nu puteam vorbi despre vreme, așa că, în stilul meu direct, l-am întrebat cu ce îl pot ajuta. Avea o privire tulbure, jenată și tristă. În facultate îl uram, cu ghilimelele de rigoare, pentru că eu învățam cu picioarele în apă rece, zi și noapte ca să trec examenele,  iar el juca tenis, se plimba cu bicicleta, făcea tot ce noi nu ne permiteam în sesiune, apoi citea o singură dată cursurile și lua zece. Era un fenomen. Eram singurii clujeni, de toți eram vreo cincispezese ardeleni din patrusute de studenți câți intraserăm la acea facultate după un examen greu, pe atunci nu se intra pe bază de dosar, fuseserăm paisprezece concurenți pe un loc, așa că era normal ca noi, ardelenii, să ne cunoaștem repede, chiar dacă veniserăm din orașe diferite,  măcar după accent și mai ales după “no-ul”, pe care, atăt de amuzant pentru noi, se străduiau ” sudiștii” să-l pronunțe în anii care au urmat, pentru că noi continuam să-l folosim în orice context. Cu el m-am împrietenit repede, avea un simț al umorului ieșit din comun și râdeam împreună cam de orice. La repartiție alesese șantierul de la Tarnița, era aproape de Cluj, și alte variante nu prea avea, posturile erau în orășele obscure, pe șantiere, în sate și comune, oriunde, numai în orașe mari nu. Țin minte că un coleg din Constanța luase post la Movila Miresei și o căutase și pe harta militară fără să o găsească. Alt coleg, de pe lângă Pitești, luase post la Miercurea Ciuc și colegul acesta din Cluj îl învăța înjurături în limba maghiară spunându-i că sunt forme politicoase de salut. Râdeam, dar era un râs amar. Dar să revin. M-a privit cumva împăcat și mi-a spus: am venit la tine că știu că, dacă poți, mă ajuți. Sunt alcoolic, am fost dat afară de peste tot, am ajuns să încarc vagoane în gară și îmi este silă de mine. Vorbea egal, fără emoție, cumva ușurat. Parcă mă lovise trenul. Ne mai întâlnisem prin oraș, râdeam de fiecare dată, niciunul nu ne plângeam și ne despărțeam râzând. Nu bănuiam nimic sau nu am vrut să bănuiesc. Pe vremea aceea un prieten de al meu era într-un post important. Nu l-aș fi rugat nimic pentru mine, dar acum părea singurul ajutor. L-am sunat, am spus adevărul adevărat și l-am rugat să mă ajute. Colegului meu i-am spus să meargă liniștit acasă că îl sun cât de curând. L-am sunat seara și i-am spus și lui adevărul, că va trebui să dea un examen, de unde să ia materialele pe care trebuie să le învețe, că există deja o pilă pe postul respectiv, dar că merită să încerce. După vreo două zile, seara, m-a sunat și mi-a spus că în viața lui nu a învățat cât a învățat acum, a și înjurat puțin și că deja citește a treia oară materialele. S-a prezentat la examen și a luat zece. Comisia a fost uimită, pila trebuia pusă pe post, nu știau ce să facă, așa că l-au angajat și pe el pe un post în care făcea mult teren și de unde a dat un alt examen după un an, a luat zece, evident, devenind șef. Mă sună des, dar nu aducem vorba despre nimic din toate astea. M-a sunat într-o zi de început de toamnă să mergem la o cafea. Ne-am întâlnit la prânz în Piața muzeului, am mâncat pizza și am băut bere, am râs mult. La sfârșit i-am spus: vreau să plătim pe din două, nu vreau să te simți dator cu nimic, a fost doar meritul tău. Știi, mi-a spus, în studenție am fost îndrăgostit de tine, dar tu nu aveai ochi pentru nimeni. Ideea este că știam că ești specială. Când am venit atunci la tine eram convins că ai să faci tot ce poți tu să mă ajuți. De anul nou m-a sunat, ca de obicei și să-mi spună că s-a pensionat. Anticipat. Am obosit și vreau liniște, să mă uit la filme de Crăciun pe Diva, a spus. 

Mi-am amintit de vorbele bunicii: fă bine, mumă, că rău ști face oricine. Toată viața am fost un fel de batman, m-am luptat pentru alții, i-am ajutat dacă mi-au cerut-o,  dacă nu mi-au cerut-o, cu forța dacă a fost cazul. Unii nici măcar nu mi-au mai răspuns la telefon, unii s-au făcut că nu mă mai cunosc, alții mă mai sună de sărbători și nu m-a deranjat cu adevărat, sau prea mult, dar mândră că am făcut ce am făcut sunt doar acum; colegului meu i-am salvat viața.