La două ceasuri după miezul nopţii rănite stele
în fiecare joi cerul e mai adânc şi mai înalt
în limpezimea lui astrală plânge infinitul materia
stelele-şi cern minuscule raze flămânde
printre ramuri de ani lumină tăcere
dinspre-un capăt spre celălalt
infinitul musteşte de moarte.

Aerul dimineţii de joi miroase a Golgota
cu fiecare grădină Ghetsemani distrusă de-arginţii trădării
omul s-a mai ucis puţin
răstignită-ntre şoapte-i silaba aceasta
pâlpâie de-atâta durere trecutul
nimeni îmbrăţişând durerea străveche
orice jertfă naşte o speranţă în plus
în suflet e o cale şi-n zări o privire târzie
pentru nepotrivit pasul drumeţului seara.

Mă preumblu prin lume căutându-mi lumina
e joi şi n-am găsit în cutia poştală iubirea promisă
e joi dimineaţa şi-n liniştea grea
femeia cerului îşi desprinde din păr stelele
la capătul drumului e moartea făcând plajă
anticipând umbra însăilând linişti.

E joi dimineaţa şi Isus îşi adună apostolii martori
la înc-o vânzare la înc-o trădare zidită prin vremi
un Iuda-şi găteşte-n oglindă sărutul ucigaş
fardându-şi memoria tace plângând
e joi dimineaţa şi nimeni nu ştie ce frig mi-este.

Ioan Romeo Roșiianu