Nu-mi place să cumpăr din piaţă.
Majoritatea precupeţilor vând produse cumpărate de pe la en-gros-uri, expunându-le pe tarabe
ca „produs în România”.
Dar, uneori mai cumpăr legume sau fructe de la bătrânii care vând la colţul străzii.
Aşa s-a întâmplat şi aseară.
Ieşisem la o tură cu bicicleta şi am trecut pe lângă o băbuţă aşezată pe bordură, cu o
grămpjoară de frunze de macriş lângă ea.
Aşa mi s-a făcut de poftă de o zeamă acră…

• Cu cât dai macrişul, mătuşă? – am întrebat.
• Apoi cât să fie? 10 lei e bine? – răspunse.
  Să tot fi fost jumătate de kilogram, poate puţin mai mult.
• Bine – am zis şi am scos portofelul. Aveam două bancnote de un leu iar restul doar de
  cincizeci. Am scos o bancnotă de 50 de lei şi i-am întins-o.
  A lăsat capul în jos, ruşinată, şi a spus:
• Nu am să vă dau rest.
• Nu-i bai, ce mai aveţi de vânzare?
• Nu mai am nimic maică. Şi macrişul aiesta l-am cules că păcat de Dumnezeu să
  îmbătrânească şi să nu mai poată fi mâncat. Apoi şi un bănuţ în plus mai aduce o pâine în casă.
  Simţeam deja că îmi dau lacrimile.
• Auzi mătuşă, dar nepoţi ai?
• Am, maică. Doi, ca doi zmei! – a spus cu ochii scânteind de fericire.
• Atunci de restul banilor să le cumperi bomboane.
• Doamne fereşte, omule bun! Ăştia-s bani mulţi! cum să-mi dai atâţia?
  Instant mi-au dat lacrimile şi simţeam că nu mai pot scoate o vorbă. Am mai scos o bancnotă de
  50 de lei, le-am pus lăngă ea pe bordură si am plecat strângând punguţa cu frunze de macriş ca
  pe un trofeu.
  Pedalând, cu lacrimile şiroind pe obraz, mă întrebam într-una:
  după ce astfel de oameni, atât de oneşti şi de corecţi, vor dispărea, încotro se va îndrepta omenirea?

Szell Sandor