Voi râde, poate, dar din când în când,
Și tot mai rar, și tot mai fără chef,
Vreunui ghiocel din iarna grea ieșind
Sau mâțelor jucându-se c-un ghem.

Voi râde, poate, la un ciripit,
Când frigul încă crapă pietre,
La soarele-apunând în veri târzii,
La amintiri ținute-n vechi casete.

Voi râde, poate, chiar de râsul meu
Suna-va-n jur ca un ecou sinistru,
Și-aș vrea, dar n-am să pot mereu,
Să râd când plâng pe dinăuntru.

Voi mai zâmbi aducerii aminte
A vreunei pozne din copilărie
Pe care, vie, o voi ține-n minte
Din toată lunga mea călătorie.

Voi râde, poate, însă tot mai rar,
Și mă voi plânge, poate, tot mai des,
Și sufletu-mi va fi tot mai amar
De-atâtea câte n-au vreun înțeles.

Îmi voi aduce aminte, poate, că am râs
Cândva de vremurile astea triste,
În care râsul se transformă-n plâns
Și existența-n mofturi egoiste.

Vor râde alții când mă voi trezi
Pustie, neștiind de-i zi sau noapte,
Nici dacă dejunez sau de cinez
Același bol cu biscuiți în lapte.

Cu ochii goi, lipsiți de sentimente,
Privindu-mi chipul înghițit de rid,
Voi râde, poate, de-oi mai ține minte,
Și râsul voi mai ști cum să îl râd.

Dora Budăcean