Când pari puternic pe dinafară nimeni nu bănuiește cât de rănit ești pe dinăuntru.

Nu sunt puternică, am învățat să mă prefac Mircea, să par impasibilă ca să nu mai fiu rănită de nimeni. Ăsta este adevărul. Îmi pare rău, nu vreau să te rănesc, Mircea, te rog să mă înțelegi. Putem să fim prieteni, dar nu-mi cere mai mult. Eu sunt bine așa cum sunt, dar tu nu ai fi fericit lângă mine. 
Eu nu știu să fiu fericită.

Tata m-a iubit cu toată ființa lui. Mă răsfăța. 
Mă făcea să mă simt ca o prințesă. Fiecare clipă liberă pe care o avea o petrecea cu mine. 
Tata m-a învățat să fiu puternică. 

" După ce te culcă la pământ, oamenii te calcă și în picioare. Nu te mai poți opune. Dacă ai ajuns acolo, nu poți decât să stai să încasezi toate loviturile fără să plângi. Dacă chiar vrei să plângi, fă-o când nu te vede nimeni. Nmănui nu-i pasă de tine. Ignoră și mergi mai departe oricât ești de rănită. De fapt la asta se rezumă viața, la capacitatea de a continua să mergi. Nimeni nu te poate învăța cum se face și nici nu te poate pregăti pentru ce urmează. Este responsabilitatea ta. Pe drumul acela ești mereu singură. 
Să nu uiți, draga tatii!"

Tata a murit când aveam 14 ani, ucis de boala secolului și abia atunci am înțeles cât de singură voi fi. Nu am plâns, am stat tăcută și dreaptă toată înmormântarea, apoi, în camera mea, am plâns.
În pernă, să nu mă audă ea. Ea, mama.  

"Tatăl tău nu te mai poate apăra acum, prințeso, mi-a spus. Te-a iubit mai mult decât m-a iubit pe mine. 
Ai tu habar cum m-ai făcut să mă simt? Ei bine, domnișoară, acum ți-au sărit pernele de sub fund. Acum ești doar tu cu mine"
Și a râs cu capul pe spate, un râs diabolic. 

Răul a început însă când l-a adus pe Lică în casă. Îmi inspira frică, mă temeam să rămân singură în prezența lui, simțeam cum mă dezbracă din priviri și făcea glume vulgare. Ei nu-i puteam spune. Ar fi spus că îl provoc sau cine știe ce.alte bazaconii. Oricum, se sărutau și se mângâiau de față cu mime, fără jenă,  apoi intrau în dormitor și nu mai ieșeau cu orele. Dar măcar atunci nu îi mai vedeam, doar îi auzeam.

Prietena mea, Flori, avea și ea viață grea. Într-o zi mi-a spus că nu mai rezistă, că pleacă de acasă, găsise o chirie bună și un loc de muncă la un restaurant.

 "Vino cu mine, mi-a spus, nu ne poate fi mai rău decât ne este acum" 
și nu am stat pe gânduri.

Stăteam amândouă într-o cameră; în alte două camere locuiau două cupluri cu care ne înțelegeam destul de bine. Oricum, noi plecam dimineața devreme și ne întorceam noaptea târziu.
Mă angajasem și eu la restaurant, făceam de toate și școala la seral. Patronul restaurantului era un om bun. El și toată familia lui munceau în restaurant de dimineață până noaptea. Fiul lui, Marin, era bucătar și era cel mai vesel băiat pe care l-am cunoscut. Mereu glumea, cânta în timp ce gătea, nu l-am văzut nervos sau supărat niciodată. 
Se îndrăgostise de Flori și Flori de el. M-am bucurat, pentru mine Flori era ca o soră. S-au căsătorit, am rămas singură în camera în care locuiam și nu îmi mai puteam permite chiria.

Peste drum, într-o căsuță cochetă, locuia un cuplu pe care vecinii îl considerau ciudat, nenea Sică și tanti Nuți. Se îmbrăcau ciudat, dansau în curte, cântau și râdeau tot timpul, ascultau arii de operă, cu adevărat însă nu deranjau pe nimeni. Eu le mai făceam mici servicii sau pur și simplu stăteam de vorba cu ei. 
Îmi erau dragi.

Nu aveau cine știe ce gospodărie, doar niște găini cu care vorbeau, care toate aveau nume, care se urcau în brațele lor și se gudurau și care toate au murit de bătrânețe. Nu ar fi fost în stare să omoare o muscă. Și mai aveau vreo patru pisici, sau câte se aciuau în curtea lor și un câine, Bobiță, care nu știa să latre.

În curtea lor erau două case, în cea mai mare locuiau ei, iar în cea mică, de lângă stradă, locuise mama lui nenea Sică, dar murise de câțiva ani. Le-am spus că trebuie să mă mut, nu-mi mai permiteam chiria, s-au privit și au spus la unison, așa vorbeau, amândoi deodată.  

"Vino să locuiești la noi în căsuță. Noi nu închiriem, nu am vrut oameni străini în curte. Nici nu suntem nevoiți. Dar pe tine te îndrăgim." 

Și m-am mutat în căsuță.
Într-o zi eram la masă cu nenea Sică și tanti Nuți și mi-au spus că ei ar vrea să rămân cu ei, că s-au gândit chiar să nu le mai plătesc chria. Am protestat, nu voiam pomană, dar au spus că măcar până termin școala și îmi găsesc un serviciu mai acătări. 
Și nu am mai plecat de lângă ei niciodată.

Grig era prieten din copilărie cu Marin și a fost cel pentru care am uitat complet tot ce mă învățase tata. Făceam tot ce voia el să fac, orice îmi cerea, îi făceam pe plac de teamă să nu mă părăsească.  Credeam tot ce îmi spunea, credeam când nu mă căuta câte două-trei săptămâni și îmi spunea că a fost foarte ocupat la serviciu, sau orice altceva îmi spunea, credeam orice, acceptam orice, nu mă plângeam de nimic. Eram îndrăgostită pentru prima oară în viață și credeam că așa este normal. Grig era ofițer și era atât de frumos în uniforma lui. Când eram alături de el, mi se părea că sunt prințesă din nou.

Nenea Sică mi-a spus într-o zi:  

"fata mea, așa îmi spunea, nu vreau să te supăr, dar  băiatul ăsta este prea frumos pentru tine." 

L-am asigurat că voi avea grijă. Dar îl mințeam. 

Mama lui Grig ne-a invitat pe toți la masă de Paște; pe Marin, pe Flori și pe mine. Eram atăt de fericită. Îmi imaginam deja rochia de mireasă, viața, tot, atât de naivă eram. Invitase multă lume, neamuri, prieteni, cunoscuți și toți păreau recunoscători că fuseseră invitați. Tatăl lui Grig era ceva general, nu prea știam eu detalii, iar mama lui lucra la nu știu ce minister. Ne așezase la masă în stânga lui Grig, Marin, Flori și apoi eu. 
În dreapta lui Grig stătea Marilena, cum aveam să aflu că o cheamă, o fată înaltă și frumoasă, care râdea la orice glumă a gazdei. Grig părea că nu mă vede, nu îmi adresase nici măcar un cuvânt de când venisem. La început nu știam ce să înțeleg. 
Apoi mama lui a explicat.

"Grig și Marilena par făcuți unul pentru altul. Uitați cât de frumoși sunt împreună!  Cela, eu zic că la anul putem să facem nunta! "

Cela, mama Marilenei am dedus, a aprobat zâmbind cu gura până la urechi și mângâind mâna Marilenei.

" Familia noastră are gene bune, a continuat mama lui Grig. De trei generații toți suntem înalți, cu oase bune, blonzi cu ochii verzi. Grig nu este doar frumos ci el a moștenit toate genele astea bune. Eu i-am spus că mie îmi trebuie nepoți care să semene cu noi, nu bitangi făcuți cu cine știe ce țărăncuță negricioasă." Și a râs.

Și toată lumea a râs. Invlusiv Grig.
Marin și Flori m-au privit îngroziți. Am strâns mâna lui Flori și i-am șoptit "sunt bine." și în momentul acela mi-am reamimtit tot ce mă învățase tatăl meu. 
Am stat dreaptă și am încasat umilința zâmbind. Apoi, când am prins un moment prielnic, m-am scuzat și am plecat acasă mulțumindu-i gazdei pentru invitație. Grig nu a schițat nici cel mai mic gest, părea că nici nu exist pentru el. Acasă am plâns cu capul în pernă. Eram însărcinată, le spusesem lui Flori și lui Marin și voiam să îi spun și lui Grig în ziua aceea. 

Pe drumul acesta ești mereu singură, să nu uiți draga tatii," îmi răsuna în urechi vocea tatei.

Nenea Sică și tanti Nuți au jurat că Grig nu va mai pune piciorul niciodată în curtea lor, dragii de ei. 
Dar Grig nu a mai dat niciun semn din ziua aceea, iar eu mi-am asumat vină de a fi fost atât de naivă.

" Responsabilitatea, îmi spunea tata, este despre asumarea răspunderii pentru acțiunile și faptele tale, despre a nu îi face pe alții responsabili pentru ele, este despre a te pune în locul celuilalt, despre a nu te pune pe tine mai presus de lume."

M-am pus în locul lui Grig și am înțeles că în lumea lui nu este loc pentru mine și că în lumea mea nu este loc pentru el. Practic, eram doi străini care s-au întâlnit, au trecut prin tot ce au trecut împreună doar ca să ajungă din nou străini. 

L-am întâlnit din întâmplare peste câțiva ani. Am simțit că tot sângele îmi năvălise în obraji. Dar vocea tatei îmi răsuna în urechi. 

"Fii puternică, draga tatii. Nu-i arăta că te doare. Nu-i pasă. Dacă i-ar fi păsat, ar fi rupt toate lacătele să te găsească. Nu poți suferi că ai pierdut ceva ce nu ai avut niciodata" 

Nu am plâns în seara aceea cu capul în pernă. 
Nu aveam motiv. De fapt, 
îi eram recunoscătoare lui Grig pentru Alexandra. 

Când am născut-o pe Alexandra cei mai fericiți au fost mama Nuți și tata Sică, așa le spuneam de-acum, care au iubit-o din prima zi și au crescut-o ca pe nepoata lor. Și nu cred că ar fi putut avea bunici mai buni. Mama nu mai știe nimic de mine. 

Alexandra are deja șapte ani, este blondă cu ochi verzi, frumoasă, deșteaptă,  cuminte și iubită de noi toți.

În mișelia mea, că Grig și, mai ales, mama lui nu știu de existența ei, cred că este cea mai firească răzbunare.

Flori și Marin au botezat-o, din păcate ei nu au copii, și Alexandra este ca și copilul lor. Tata Sică o adoră. El o duce la școală, el o aduce, el făce temele cu ea, el a învățat-o să meargă pe bicicletă, să se cațere în copaci, să vorbească cu animalele, să iubească muzica, să iubească viața, iar mama Nuți îi face toate poftele, culinare sau nu. 
Eu muncesc de dimineața până seara și nu știu să le mulțumesc destul pentru viața mea de acum.

Alexandra este un copil fericit. Prețul durerii l-am plătit eu. Nu îți risipi șansă ta la fericire lângă mine, Mircea. Tata m-a învățat să fiu puternică, să știu să merg singură pe orice drum, dar nu a mai apucat să mă învețe cum să fiu fericită.