Adevărata performanță a simplității este bunătatea ca accesoriu al frumuseții.

Orice poveste de viață pare banală, doar pentru cel care a trăit-o este specială. 

În momentele noastre cele mai întunecate, nu avem nevoie de sfaturi ci de prezența cuiva care să stea cu noi în umbră, să ne înțeleagă suferința fără a încerca să ne repare. În acele momente ai nevoie să simți că nu ești singur. 

Marina a fost pentru mine acel cineva. 

Eram timidă și retrasă. 
Nu știam gestiona relațiile cu oamenii. 
Ca să fac niște bani în plus, salariul era mizer, dădeam meditații unor copii.
Am început cu unul, apoi, din vorbă în vorbă, au ajuns să fie prea mulți. Ajungeam acasă frântă seara târziu. Mergeam eu la ei acasă pentru confortul lor și al părinților. Iubeam copiii, dar mai ales copilăria și cumva copilăream încă în mine, sau, cel puțin, nu-mi erau străine dramele copilăriei. Le înțelegeam. De multe ori meditația în sine se rezuma doar la a-i asculta și a-i înțelege.
Părinții lor nu o făceau. 
Nu, eu nu avusesem o copilarie nefericită, dimpotrivă.

Marina era vecina de vizavi. Auzisem despre ea că este prostituată, dar nu știam mai mult. Știam doar că este o femeie veselă și foarte frumoasă. 
La ea era mereu lume multă și distracție. 
Eu nu aveam prieteni. Cu firea mea retrasă oamenii nu se înghesuiau să-mi fie prieteni.

Într-o sâmbătă o colegă m-a invitat la ea. Acolo l-am cunoscut pe Dan. Dan era poate cel mai râvnit bărbat din oraș, dar eu nici măcar nu știam de existența lui

Nu m-am gândit la el în seara aceea și nici în zilele care au urmat. 
Dan apărea pe traseul meu către copii, ca din întâmplare. Mă însoțea, vorbeam puțin, eu eram tot timpul pe fugă, dar devenise un ritual zilnic.

Copiii erau în vacanța de vară și după-amiezele mele erau libere și tot mai des le petreceam cu Dan. 
Mă făcea să mă simt bine în compania lui.

Se logodeau doi prieteni de ai lui și m-a rugat să îl însoțesc la petrecere. Cercul lui de prieteni era unul select, doctori, profesori, judecători. 
M-am îmbrăcat cât de frumos am știut eu, să nu fac o impresie proastă în anturajul acela.
De la restaurant am mers cu toții la sărbătoriți acasă. Unul dintre domnii prezenți, care băuse puțin mai mult și care se așezase lângă mine, a început să îmi facă avansuri. Mă simteam stânjenită, omul era insistent și nu știam cum să-l fac să se liniștească, fără să agit prea tare apele. Mă așteptam ca Dan să mă salveze cumva, dar nu a facut-o. 
Înspre dimineață, am plecat acasă lui Dan să dormim. Era mai aproape. A tăcut tot drumul și mă gândeam că poate băuse și era obosit. Abia am intrat în casă și a început să strige.

"Mă faci de rușine între prietenii mei? Te-ai lasat pipăită și râdeai ca proasta în târg. Cum îți permiti tu,  târâtură, să mă umilești pe mine cochetând cu prietenii mei?! Ai habar tu, nime-n drum ce ești, cine este soția lui?! Hm?! Te duce capul ăla al tău sec?! 
Este judecătoare și este o doamnă adevărată, pe care tu, o otreapă, ai umilit-o de față cu toată lumea. 
Jeg ce ești!"

Nu am apucat să spun nimic că a început să mă lovească. Eram atât de uimită încât nu realizam ce se întâmpla. Apoi am leșinat. M-am trezit îmbrăcată și încălțată în cada plină cu apă. 
M-am ridicat cu greu, mă durea tot corpul. 
Mi-am stors hainele, încercam să nu fac zgomot, apoi m-am privit în oglindă și m-am văzut plină de sânge și vânătăi. Mi-am spălat fața cu apă rece, mă durea, dar nu puteam plânge. 
M-am îmbrăcat cu hainele așa ude cum erau, am deschis încet ușa și am fugit afară din casă. 
Se lumina de ziua. 
Am mers așa pe jos până acasă. Eram amorțită.

La intrarea în bloc m-am întâlnit cu Marina. 
Nu a zis nimic, dar când să intru în casă a împins ușa și a intrat cu mine. 
Nu puteam reacționa. 
Mi-a vorbit blând, m-a dezbrăcat de hainele ude, mi-a dat haine uscate, m-a învelit cu un pled. 

- Vin imediat, mi-a spus și a iesit.
S-a întors repede cu o gentuță din care a scos pe masa tot felul de sticluțe și cutii și, cu grijă, a început să mă curețe și să mă ungă cu tot felul de alifii pe față. 

- Doamne, ce animal a putut să facă asta?!
-Dan, am șoptit. 

- Am un prieten doctor... 
- Nu, am spus speriată, toți sunt prieteni cu el. 
- El este diferit. L-am rugat să vină aici. 

Și a venit. Era masiv și avea o voce atât de blândă. 

- Ai avut noroc, mi-a spus, în afară de buză nu ai nimic rupt. 
Văd că Marina te-a uns cu alifiile mele Nina Ricci. Glumesc! Sunt făcute de mine și ajută în astfel de situații. Uite, îți las un set și ție. Cu puțin machiaj și cu mult curaj luni poți să ieși din casă. Dacă apare ceva, orice, Marina știe unde să mă găsească.

Am început să plâng. 

- îți promit că are să treacă,  a încercat Marina să mă liniștească.
- Azi este ziua mea, am șoptit. 
Marina nu a spus nimic, părea că se gândește. 

- Vin imediat! , și a ieșit. 
S-a întors cu o gogoaşă în care înfipsese o lumânare galbenă, din acelea cum sunt la biserică, îndoită și consumată de jumătate
și a început să cânte încet "La multi ani!".
Era atât de caraghioasă. Am început să râd atât cât mă lăsa durerea. 

- Hai, suflă în lumânare și pune-ți o dorință! Gogoașa nu se poate mânca, e veche, dar n-am avut altceva la repezeală. 
Dacă ești cuminte, mai tarziu îți aduc o prăjitură adevărată. 

Marina a stat cu mine până am adormit. Îi dădusem o cheie și mi-a spus să fiu liniștită că, la cea mai mică mișcare, ea vine la mine.

M-am trezit târziu în noapte când Dan suna și bătea în ușă. Eram paralizată de frică. Marina a ieșit și i-a spus că crede că nu sunt acasă. Și Dan a plecat.

- Ascultă, mi-a spus a doua zi, Dan nu va renunța până nu te va convinge să-l ierți, vezi doamne, doar ca apoi să poată să te bată și mai rău pentru că l-ai umilit fugind din casă fără să apuce el să-și facă numărul și făcându-l să vină la ușa ta. Este un idiot convins că frumusețea lui îi dă orice drept vrea el asupra feneilor. Pentru el femeile sunt obiecte. Știu femei care au ajuns în stare gravă la spital după bătăile lui. 
Să speram că renunță și își găsește o nouă victimă, dar la cum îl cunosc, nu cred. 
Nu te aștepta să se ia vreo măsură dacă vrei să îl reclami, este cine este și are prieteni peste tot. 
Tot ce te rog este să nu cedezi. Eu sunt lângă tine și am să fac tot ce pot să îl împiedic să se apropie de tine. Poate cu timpul se va plictisi. 

Marina avea prieteni adevărați, la prima vedere păreau golani, niște băieți care nu știau de glumă, dar, cum îmi spusese ea, care nu ar lovi niciodată o femeie, e cel mai josnic lucru pe care îl poate face un bărbat. 

Dan nu a renunțat. El nu își încheiase socotelile cu mine, cel puțin nu așa cum a vrut el și planul lui trebuia dus până la capăt. Pentru el faptul că nu cedam și refuzam să îi ascult scuzele era un afront. 
Lui nu i se putea întâmpla așa ceva. 
Lui nicio femeie nu i-a întors spatele niciodată.
Pe el nici o femeie nu il refuzase. Niciodată.
Continua să vină la mine la ușă, dar de fiecare dată deschidea Marina ușa ei cu unul din băieți lângă ea.

Marina cu prietenii ei au devenit cei mai buni prieteni ai mei si-i preferam pe ei oricând în locul unora ca Dan și prietenii lui. 

- Mă tem că voi începe meditațiile și Dan îmi știe tot traseul. 
- Nu-ți face tu griji pentru asta! Te păzesc băieții mei, stai liniștită; un deget dacă pune pe tine, e terminat.

Dan mă urmărea peste tot, dar nu eram niciodată singură, băieții Marinei mă însoțeau de fiecare dată. 

Trecuseră doi ani deja și Dan părea la fel de înverșunat ca la început și nu părea că are să renunțe. Eram convinsă că dacă m-ar prinde, m-ar ucide în bătaie. 
Și în tot acest timp Marina a fost mereu lângă mine și m-a ocrotit. Nu m-a judecat niciodata, mi-a vorbit frumos, m-a copleșit cu bunătatea ei, mi-a fost cea mai bună prietenă. 
Cine ar fi zis?! 

- Marina, nu putem așa la infinit, trebuie să fac ceva. Dan nu renunță. 
- Chiar voiam să vorbim despre asta. La vară voi pleca cu băieții mei în Italia și nu te pot lăsa singură aici. Dan te omoară. 
Cu mine nu te pot lua, viața ta nu are nimic în comun cu viata mea. Trebuie să găsim o soluție. 
Mă gândesc eu la ceva. 
Fii liniștită, rezolvăm!
- Cred că cel mai bine ar fi să plec și eu. Nu în italia, dar undeva unde să nu mă mai găsească Dan. 

În toamnă eram plecate amândouă, fiecare pe drumul ei. 

Trecuseră anii și nu mai știam nimic de Marina, dar era în gândul meu mereu. Marina m-a învățat că omenia valorează mai mult decât domnia, că nimeni nu poate fi judecat după aparențe, că bunătatea nu are miros, gust sau culoare, ci se simte cu sufletul. Marina mi-a salvat viața.

Deunăzi am primit o cerere de prietenie de la un bărbat. Numele lui nu-mi spunea nimic, dar chipul din fotografie părea cunoscut. 

- Sunt, Tomberon, mi-a spus. Era unul din băieții Marinei.

De la el am aflat că Marina nu a renunțat la meseria ei în Italia, că în urmă cu doi ani Marina a dispărut, că îi găsiseră ce mai rămăsese din cadavru după câteva luni și că au aflat că este Marina după o coroană dentară pe care o avea. Atât mai rămăsese din ea, restul se făcuse scrum.

Azi este ziua mea. 
Am cumpărat o gogoaşă, am înfipt în ea o lumânare galbenă, îndoită și arsă pe jumătate, am suflat în lumânare, am plâns și mi-am pus o dorință în, dragă, memoria ei: 
să pot cândva să fiu cuiva ce mi-a fost Marina mie.