Dezamăgirea este cel mai trist dintre sentimentele care dor.

Ca să nu fii dezamăgit ar trebui să nu te atașezi de oameni, de lucruri, de idei. 
Nu cred că s-a născut vreun om care să nu fi fost dezamăgit, cum nu s-a născut vreun om care să nu fi dezamăgit vreodată în viața lui.
Dezamăgirea este personală, ne doare diferit; dezamăgirile înseși sunt diferite.

Dezamăgirea are rostul ei, dacă nu ești dezamăgit la timp, dacă nu înveți la timp gustul dezamăgirii, durerea poate fi devastatoare. 
Dezamăgirea este necesară ca să înveți să o recunoști și, dacă nu poți să te ferești, măcar să înveți să o accepți.

În ce mă priveste, toate dezamăgirile mele au venit de la oameni în care am investit timp și suflet, de care m-am atașat. 
Niciuna nu a reușit să mă pregătească însă pentru ultima. Mi-au trebuit peste patruzeci de ani să văd fața ascunsă a unui om pe care l-am iubit cu toată sinceritatea. 
A durut, dar asta înseamnă dezamăgirea, să te deștepți din amăgire. Mă consider un om norocos că mi-a fost dat să-i văd adevărata față în al doisprezecelea ceas.

Cei care suportă cel mai greu dezamăgirea sunt cei care se cred de neînvins și veșnici, cei avizi de putere, cel mai perfid afrodiziac.

Am cunoscut un astfel de om.
Avea o plăcere absolut nefirescă de a umili. Căra după el un bagaj greu de frustrări înghițite cu multă umilință. Acum, când pâinea și cuțitul erau în mâna lui, o împărțea preferențial și își răzbuna frustrările ori de câte ori avea ocazia; fără regret. 
Era uimitoare reacția lui dacă era contrazis; din bun senin se revărsa asupra împricinatului cu toată ura de care era în stare, cu un rânjet de satisfacție nefirească pe față. 
Ca spectator, reprezentația era o demonstrație grotescă de trufie. Nu la fel simțeai dacă erai ținta dezlănțuirii lui furibunde, coclită în ani de frustrare. Adora să fie lăudat și admirat și evident se găsea mereu cineva să o facă. Doar că, la un moment dat a devenit inutil țelurilor grupului din care făcea parte și l-au înlăturat. Dar nu oricum, ci cu maximă umilință, pe măsura umilințelor pe care nu se sfiise să le aplice altora. 
Mă gândeam în perioada aceea cât de mare poate fi dezamăgirea lui; atinsese cerul cu vârful degetelor și l-au trântit la pământ, l-au strivit fără să clipească.
Pentru mine a fost cea mai importantă lecție, tocmai pentru că am fost martor atât înălțării cât și prăbușirii lui. Cum doare, îmi puteam doar închipui.

Dezamăgirile sunt efectul abuzului asupra naivității în scopuri niciodată nobile.

Am cunoscut și un astfel de om. Avea darul de a împrăștia zvonuri false, de a sădi în mințile oamenilor propriile idei, de a-i manipula în propiul interes, meschin de altfel, de a-i învrăjbi unii împotriva altora, de a rastălmăci cuvinte pentru a instiga, un om de o duplicitate cum nu am mai întâlnit decât poate în tragedia lui Shakespeare. Pe mine mă ura din adâncul ficaților, dar afișa cel mai mieros zâmbet când îmi vorbea. Dacă i-ar fi stat în putere, m-ar fi mâncat. Dar nu sunt chiar ultimul samaritean să mă las mâncată de cineva căruia nu-i este foame. 
Devenise un joc pentru mine, reușeam să anticipez intrigile pe care le scornea, încăpățânându-mă să rezist încrâncenării lui neobosite de a mă anihila. Nu i-a reușit și pot să cred că am fost o dezamăgire pentru el, însă nu una dureroasă, ci una care l-a motivat să se perfectioneze.

Zilele astea văd oameni rupându-și hainele de pe ei, disperați, plângând de neputință pentru că s-au lăsat fermecați de cuvinte goale, de promisiuni sterile cu un optimism delirant, punându-și toată viața lor lipsită de senzațional în mâinile unul șarlatan. 
Când vraja s-a rupt, realitatea era divergentă. 
Normal ar fi trebuit să râd și totuși m-au întristat imaginile acelea. 
Oameni buni, dar naivi. 
Evit să îi numesc proști pentru că astfel cei care îi folosesc ar părea inteligenți. Nu sunt, sunt doar mânați de propriul interes fără scrupule și fără sentimente, oameni parșivi. Oameni ca ei se nasc mereu, naivi care pot fi amăgiți sunt la tot pasul și pot fi folosiți și abandonați ori de câte ori va fi nevoie. 
Mi-ar plăcea să cred că au învățat lecția, acum când plâng și-și rup cămașa de pe ei, dar mă înșel. 
Iar cei care au profitat de naivitatea lor nu dispar, nu pier, doar își refac strategia. O desăvârșesc.

Fiecare dezamăgire doare. Dezamăgirea mea nu doare mai mult sau mai puțin decât a altcuiva, ci diferit. Nu dezamăgirea în sine ne doare, ci orgoliul rănit. 
Îmi place să cred că până și pe cei care profită de naivitarea altora îi doare dezamăgirea, dar diferit. Ego-ul lor este infinit mai mare decât naivitatea celor amăgiți.