Niciodată. Regretul de a nu fi fost, de a nu fi văzut, de a nu fi putut, de a nu fi vrut.

Îl priveam de ceva vreme.  Stătea în aceeași poziție lângă geam și din când în când o lacrimă i se prelingea din colțul ochiului. Nici nu se obosea să o șteargă. 
Eram doar noi doi în compartimentul acelui tren. Mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat:

- Mergeți la o înmormântare? 

Era îmbrăcat cu costum negru, cravată neagră și cu siguranță lacrima lui nu spunea altceva. 
O vreme a tăcut, apoi și-a întors privirea goală spre mine cu un zâmbet trist pe față. 

- Da, a spus, și a tăcut din nou. 

Simțeam atâta tristețe în el încât îmi storceam creierii cum să îi abat gândurile măcar pentru o vreme. 
Se vedea că suferă. 
Mă pregăteam să spun ceva banal, orice, să înfiripez o conversație. 
A tras aer adânc în piept, ca un oftat și a spus:

- La înmormântarea femeii pe care am iubit-o toată viața. De asta am ales să plec cu trenul, nu aș fi fost în stare să conduc, sau... 

Magda, așa o chema. 
Am copilărit pe aceeași stradă, de fapt casele noastre erau una lângă alta, și am fost colegi până la terminarea facultății. Normal, eram prieteni, doar că în timp, mă rog, eu mi-am imaginat că ar putea fi mai mult decât o prietenie. 

Eram un băiat urâțel, grăsuț, timid și în general ținta glumelor răutăcioase ale copiilor. Ea era băiețoasă, curajoasă, bătăioasă, îmi lua apărarea de fiecare dată, îi dojenea și încet, încet, răutățile lor au luat sfârșit. Eram prietenul ei și asta conta. 
Eram tot timpul împreună, acasă, la școală, ne făceam temele împreună, mâncam împreună, când la mine acasă, când la ea, ne jucam împreună, și pentru mine acest împreună ar fi trebuit să dureze toată viața.

Când eram prin clasa a unsprezecea, cred, Magda s-a îndrăgostit. 
Doru era un băiat înalt, blond cu ochi verzi, frumos ca un zeu. Toate fetele din oraș erau înnebunite după el. Era conștient de frumusețea lui și i se cam urcase la cap. Și nu doar pentru asta. Părinții lui erau bogați și Doru, singurul lor copil, fusese răsfățat fără măsură. Totul îi era permis și greșeala iertată; tatăl lui intervenea, o rezolva, ca și cum nu ar fi fost. 
Doru, dacă mă întrebi pe mine, nu se lovise de nimic greu, nu-i fusese refuzat nimic, totul i se servise pe o tavă de argint, totul i se cuvenise. 
Țin minte că vuise orașul când una dintre fete rămăsese însărcinată și, bineînțeles, tatăl lui Doru a intervenit din nou și, iată,  încă o problemă de-a lui Doru s-a rezolvat. Lumea vorbea, dar cam atât. 
Nu ți-am spus, mama lui era medic, iar tatăl lui judecător. 
Altfel, Doru era blând și politicos și mereu zâmbitor. Doar că schimba iubitele ca pe șosete și cam asta era tot ce conta pentru el. 

Și Magda, ca atâtea alte fete, a căzut în plasa lui. 
M-am mirat, sincer, Magda era foarte isteață, matură pentru vârsta ei și pe lângă toate astea mai era și foarte frumoasă. Alergau după ea toți băieții din oraș, dar ea nu avea ochi decât pentru Doru. 
Parcă era vrăjită. 
Uram tot ce era și făcea Doru, dar cred că din invidie, era opusul a tot ce eram eu. 

Am încercat să îi spun Magdei că greșește, dar mi-a trântit ușa în nas, cum se zice, nu a mai vorbit cu mine o vreme. 
Nu voiam, nu puteam să o pierd. Am făcut imposibilul să-i recâștig încrederea, deși sufeream ca un câine bătut în perioada aceea. Noaptea plângeam și mă perpeleam, dar ziua eram trup și suflet pentru ea. 

Să nu râzi, nu ai de ce, să o iubesc pe Magda a fost singurul lucru remarcabil din viața mea. 

Pe la sfârșitul liceului, după multe împăcări și despărțiri, Magda a decis să rupă orice legătură cu Doru. Dar suferea și eu eram martorul zilnic al acestei suferințe. 
Am plecat amândoi la facultate și credeam că, cine știe, departe de Doru, poate într-o zi mă va vedea cu alți ochi. Dar pentru Magda nu eram decât prietenul și confidentul ei. Și eu m-am prefăcut, doar ca să pot fi în preajma ei. 
Da, asta am făcut. 

Într-una din vacanțe, nu mai țin minte, cred că prin anul doi, a venit într-o seară la geamul meu și mi-a spus că s-a împăcat cu Doru. 
Am povestit toată noaptea, până în zori și-și făcea o mulțime de vise. 
Nu o văzusem atât de fericită în ultimul timp. Atunci am înțeles că așa cum o iubeam eu, ca un dement, cu disperare, așa îl iubea ea pe Doru. 

Dar Doru nu se schimbase. A chinuit-o în vara aceea de a înnebunit-o. Se afișa fără jenă cu o nouă cucerire, apoi venea la ea plângând și-i spunea că doar pe ea o iubește, două trei zile, apoi apărea o altă fată, Doru dispărea, apoi se întorcea, și ea îl ierta de fiecare dată. A ținut-o așa toată vara.

Când am terminat facultatea ea s-a întors acasă, la Doru, eu am ales să plec cât mai departe. 
Îmi era greu să văd cum se distruge. 

M-a sunat fericită într-o zi și vocea ei suna ca un clopoțel. 

- Mă căsătoresc cu Doru.

În ziua aceea am murit pe dinăuntru. 
Magda a fost cea mai frumoasă mireasă pe care o văzusem vreodată. 
Ce-i drept, erau frumoși amândoi și împreună.

Vorbeam des la telefon, dar o simțeam tot mai tristă. Doru nu renunțase la vechile lui metehne. 
-
- Magda, de ce nu divorțezi, cât ai să mai poți trăi așa?  
- Știi, mi-a spus  fără mine Doru e pierdut. Eu pot să îl țin pe linia dreaptă. 
- Cu ce preț, Magda?  

Încet, încet, lui Doru îi apusese steaua de cuceritor și asta îl debusolase complet, viața lui rămăsese fără sens. Începuse să bea, mult, ajunsese să-și petreacă mai tot timpul prin crâșme. Aproape își pierduse serviciul din cauza băuturii, dar, din nou, tatăl lui a intervenit și l-a angajat la tribunal, deși, sincer, Doru nu de un serviciu avea nevoie.
Am sunat-o, trecuse ceva vreme de când nu mai aveam vești de la ea.

- Magda, ești bine? 

A început să plângă. 
Nu o mai văzusem sau auzisem plângând niciodată. 
În weekendul acela am plecat acasă să fiu lângă ea. 
Viața cu Doru devenise un calvar. Bețiile lui erau zilnice și tot mai urâte, ajunsese că dacă se trezea noaptea și nu mai avea nimic de băut în casă mergea să-și cumpere băutură, ce găsea la vreun non-stop. 
Am lăsat-o să mi se plângă, am ascultat-o, am ținut-o în brațe, am făcut ce m-am priceput. Dar în adâncul sufletului meu încă îmi doream să-l părăsească. 

- Să nu-mi spui să divorțez, mi-a spus printre sughițuri, dacâ îl părăsesc, Doru e pierdut. Știu că nu înțelegi, dar eu sunt singurul om care îl cunoaște cu adevărat și il poate ajuta. Este un om bun, sensibil, dar nu știe face față vieții de unul singur. Crede-mă, dacă îl părăsesc, îl distrug.

- Magda, tu te auzi ce spui? La tine nu te gândești? 

- Este menirea mea să îl salvez pe Doru, el este tot ce contează pentru mine.

Am plecat îndoit de durere. Chiar nu înțelegeam. 
Cumva, acela a fost momentul în care am acceptat că niciodată nu m-ar fi putut iubi, nu știu cum de nu-mi dădusem seama până atunci. 
Eram prietenul ei, nimic altceva și niciodată mai mult. 
Doar că se pare că nu mă pricepeam prea bine să-i fiu prieten în adevăratul sens al cuvântului. 

O vreme nu am mai vorbit și nici nu mai voiam să știu nimic de ea. Nu o puteam înțelege, nu știam să o ajut. De fapt, eu nu voiam să o ajut, eu o voiam doar pentru mine. 

Aseară m-a sunat mama. 

- Magda a murit, mi-a spus. 

A ucis-o Doru. Se pusese în ușă să nu poată el ieși să-și cumpere băutură. A ucis-o cu un cuțit. Direct în inima i la înfipt. 
În inima ei care bătea doar pentru el. 
În miezul nopții urletul lui de durere, un urlet sfâșietor, inuman, de animal rănit, s-a auzit în tot orașul. 
L-au găsit cu ea în brațe, nu voia să o lase din brațe, 
s-au chinuit minute bune să-l desprindă de ea, cu greu i-au putut despărți. 
Și singurul meu gând în momentul acela a fost că o iubise. O iubise mai mult decât am iubit-o eu. 

Mă simt vinovat că nu i-am fost alături, că nu am iubit-o într-atât încât să accept iubirea ei pentru Doru, că mi-a fost greu să îndur că îl iubea, că am refuzat să cred că Doru o iubea, că nu am înțeles iubirea lor, că nu am vrut să o înțeleg, că nu am fost prietenul de care avea Magda nevoie, că nu am fost prietenul de care Doru ar fi avut nevoie, că i-am judecat fără niciun drept, fără să mă gândesc că li se cuvenea iubirea, că nu am făcut nimic să îi ajut când au dat de greu, dimpotrivă, am fost egoist, am fost mârșav, mi-am dorit doar să se despartă, să-l părăsească, să mă iubească pe mine.

Pentru toate astea mă fac  vinovat. Și că nu am s-o mai văd niciodată.