Iubirea, darul care vindecă oameni; atât pe cei care o dăruiesc cât și pe cei care o primesc. 

Vorbisem la telefon, ne înțelesesem pentru ora nouă, dar noi am ajuns mai repede. 
Curtea era imensă și frumos îngrijită, cu mulți copăcei decorativi și flori pe lângă alei. Cele două clădiri, identice, tronau în mijloc. Era dimineață, dar nu se vedea nicio mișcare. 
La un moment dat a apărut la poartă, tot un zâmbet.
- Scuze, că am întârziat! 
- A, nu, noi am ajuns mai repede. Să ne spuneți unde putem filma. 
- Unde și ce doriți. Dar poate vreți întâi să facem un tur de recunoaștere.
Clădirea din stânga este destinată vârstnicilor, iar cea din dreapta, copiilor. 

Auzisem, dar tot nu puteam crede. Clădirile nu păreau azile, așa cum le știam, păreau mai mult niște vile, iar interiorul și camerele erau de-a dreptul luxoase. Poate cam cum văzusem că arătau cele din filme. 

Copiii cei mici erau deja în una din clase, erau patru de toate, nu foarte mari, din care două erau destinate celor mici, iar în celelalte două își făceau temele cei mari, care acum erau la școală. Erau de toți douăzeci și cinci de copii. 

Vârstnicii erau într-o sală  mare împărțită în două; 
într-o parte erau mese și scaune, unde jucau jocuri, iar in cealaltă erau fotolii și canapele așezate în fața unui televizor aproape cât tot peretele. Niciunul din cei șaisprezece vârstnici nu părea posomorât. 
Eram absolut șocată de ce văd acolo. 
Am început să filmăm. Niște doamne și domni, îmbrăcați în uniforme, foarte amabili, se mișcau printre noi fără să ne atingă în drumurile lor importante către cei bătrâni. 
Toți vorbeau blând, și  personalul și vârstnicii. 

Pe la amiază copiii cei mari s-au întors de la școală și toți, cei mari și cei mici, aveau între cinci și zece ani, au țâșnit în curtea din spatele clădirilor, unde era amenajat un teren de joacă impresionant. Îi priveam fascinată. Erau veseli și sănătoși. Când s-a făcut ora mesei, au intrat toți într-o sală cu mese de câte patru persoane la care stăteau bătrâni și copii, se formaseră deja niște mini familii care luau masa împreună, ni s-a explicat. 
O doamnă a tăiat cărnița unui copilaș de vreo cinci ani în bucățele mici și apoi l-a privit ca o bunică iubitoare cum mănâncă. 
Era o zarvă veselă în sala de mese.

- Nu am să vă mint, nu mă așteptam la ce văd aici, deși informațiile pe care le-am primit asta spuneau. 
- Da, am avut noroc de oameni binevoitori. Ne-au ajutat foarte mult cu proiectul acesta și sunt foarte fericit că am reușit. 
- Dar nu e complicat, adică...bătrâni și copii în același loc?! 
- Nu, deloc. Dar mai mult decât atât este bucuria lor de a trăi împreună. 
- Aș vrea să știu cum ați început, cum ați avut ideea. - Ideea mi-a venit din propria mea experiență. Povestea este mai lungă, nu cred că....
- Am timp, am zâmbit. 

- Am fost abandonat într-o dimineață rece de toamnă, la ușa unui spital. Nu aveam decât o păturică subțire și un bilet pe care scria: "Îmi pare rău."  Nici măcar un nume nu aveam. Am crescut în centre de plasament, trecând de la un cămin la altul, mereu cu bagajul pregătit, deși nu aveam mare lucru. Din fericire, am fost un copil cuminte și ascultător. 
N-am trăit ca în povești acolo, dar eu nu-mi puneam întrebări, nici nu aveam cum, nu știam că se poate trăi și altfel. 

Venea din când în când un domn să mai repare câte un pătuț, un scaun, mă rog ce mai era de reparat. De fiecare dată vorbea cu mine. Stăteam mereu retras într-un colț și coloram în niște cărți gata colorate deja. 
Într-o zi mi-a adus o carte de colorat nouă-nouță. Doamne, cât am fost de fericit. O am și acum.

Între mine și domniul Paul, așa îl chema, s-a înfiripat o poveste și așa am ajuns la el acasă. Paul era trecut de prima tinerețe, avea vreo patruzeci și cinci de ani și își îngrijea tatăl și o mătușă, bătrâni și bolnavi, sechelați de pe urma traumelor suferite în timpul deportării la canal. 
Toată familia lor fusese deportată, doar ei doi au supraviețuit, fiind și foarte tineri. 
Aveam șase ani când m-a luat Paul, și în casa lui am avut pentru prima oară sentimentul de acasă și niciodată de atunci nu m-a mai părăsit sentimentul acela. 

Paul nu era căsătorit cu Anița, dar locuia și ea acolo. Sincer, nu am întrebat niciodată ce nu mă privea. Niciunul dintre ei nu povestea despre viețile lor, am aflat frânturi, le-am dedus mai mult din unele povești spuse pe jumătate și mereu cu tente hazlii. Pentru ei trecutul era trecut, nu putea fi nici reparat, nici schimbat și în niciun caz nu merita să plângi după el. Bunuțu, așa-i spuneam eu tatălui lui Paul, mi-a spus:
- Singura menire a trecutului în prezentul nostru este de a fi o lecție, o experiență. 
Să nu o judeci pe mama ta, cu siguranță i-a fost mai greu decât îți închipui să te lase, uneori oamenii nu pot lupta cu alți oameni, uneori nu pot face ce vor. 
Și apoi, cum altfel am fi fost noi împreună? 
Și m-a sărutat pe frunte.  

Așa că am învățat să nu întreb, să trăiesc prezentul care, din fericire, era bun așa cum era pentru noi toți. Până am ajuns în casa aceea eu nu mi-am putut imagina că într-o casă se poate râde atât de mult. Bătrânii, săracii, se mișcau greu, dar eu nu i-am văzut supărați niciodată, sau plângându-se, și în niciun caz certându-se. Fețele lor zâmbeau tot timpul.

Venirea mea a schimbat viața tuturor. Fiecare se ocupa de mine, mă învăța câte ceva; mătușa, Veturia o chema, avea o voce dumnezeiască, cânta arii de operă, dar mie îmi cânta seara cântecele vesele pentru copii. 
Când am început școala, stăteau amândoi la poartă să mă aștepte.
Nu m-au întrebat niciodată ce note am luat, ci doar dacă am învățat ceva în ziua aceea la școală. Bunuțu știa o mulțime de povești istorice pe care le ascultam fascinat până apărea Anița cu vocea ei pițigăiată și ne spunea că e ora mesei, sau cea de baie, sau de culcare, și toți ne supuneam. 
Știi, dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt cum era mai exact în casa noastră, cuvântul acela ar fi disciplină. 

Paul nu mi-a cerut să-i spun tată. Așa e el. Și eu, cu mintea mea de copil, îi spuneam Paul. 
Se angajase om bun la toate la școală și eram tare mândru când îl vedeam prin curte sau pe coridoare, pentru mine Paul era egal cu orice profesor. 
Târziu am înțeles, din niște cuvinte scăpate la ceva sărbătoare, când veselia era un pic mai mare și li se mai dezlegau limbile, că Paul se temuse să nu fiu ținta răutăților copiilor, dar, cum spunea el, eu stăteam mereu la colțul meu, nu deranjam pe nimeni. 
În plus învățam foarte bine și repede și toți profesorii mă lăudau, iar lui Paul îi creștea inima de mândrie. 

Paul nu ar fi fost nevoit să lucreze, aveau mult pământ pe care îl dăduseră în arendă, mai și vânduseră din el, de bani nu duceau lipsă, dar lui Paul îi plăcea orice făcea. 

Veturia, biata de ea, a murit după ce am terminat eu liceul, dar nu se lăsase, a ținut morțiș să fie prezentă la festivitatea de absolvire, a adus-o Anița în scaun cu rotile, și parcă o văd, își pusese perucă, se rujase și își pusese perlele la gât, râdea și plângea în același timp; a cântat Gaudeamus de doar vocea ei se auzea.
Atunci, de fapt, a fost și singura dată când i-am văzut pe toți plângând. Ieșisem om din mâinile lor. 

Paul mi-a spus că pot să urmez ce drum vreau. 
Am ales să mă fac medic. 
Bietul Bunuțu era atât de mândru. 
- Dacă vremurile pe care le-am trăit n-ar fi fost cum au fost, aș fi vrut să fiu doctor. Dacă nu eu, măcar Paul. Dar nu s-a putut. 
Mi-a ascultat bunul Dumnezeu rugile, copile, și iată, am ajuns să te văd pe tine doctor. 
A murit la două zile după ce am terminat facultatea. Avea nouăzeci și nouă de ani. A murit zâmbind.  

Pe Ela am cunoscut-o în anul doi, eram colegi și ne-am îndrăgostit. Părinții ei erau medici, dar niciodată nu m-am simtit inferior, nu m-au tratat difetit. 
Nu știu, poate m-am născut sub o stea norocoasă. 
Dar cu atât mai mult trebuia să-mi urmez visul.  

După ce ne-am căsătorit le-am spus că visul meu este să fac un loc în care să trăiască împreună bătrânii singuri și copiii pe care nu i-a vrut nimeni. Le-a plăcut ideea, ne-au ajutat foarte mult, s-au implicat cât i-au ținut puterile, chiar mai mult de atât, aveau prieteni prin toată lumea și, iată-ne aici, la Casa Paul. 
Este omagiul meu adus casei în care am crescut. Am fost un copil uitat de lume și ei, toți la un loc, mi-au dăruit viața. 

Casa am construit-o pe unul din terenurile lui Paul. Când am pus firma sus pe clădire, "Casa Paul", Paul a plâns o zi întreagă și repeta într-una " Mă, copile!" 
În ziua aceea l-am ținut eu în brațe, așa cum mă ținuse el pe mine, era copleșit de emoție și mă temeam că va claca. 
Dar Paul mai are încă vieți de salvat. 
Trebuie să apară și el imediat, l-a rugat o vecină să îi repare ceva și el nu refuză pe nimeni. 
Plus că Anița se supăra foc dacă nu ajunge acasă pe ora mesei. 
Casa noastră, cea în care am crescut eu, este peste drum. Am mai mărit-o puțin după ce s-au mutat părinții Elei cu noi. Tatăl ei s-a îndrăgostit de idee, este zi și noapte prezent. Mama ei și-a luat rolul de bunică împreună cu Anița, dar nici ea nu se lasă mai prejos, sunt neobosiți. 
La noi nu a venit salvarea niciodată de trei ani de când funcționăm. Cabinetele noastre sunt dotate cu aparatură de ultimă generație, dar nu numai asta a făcut posibilă pacea de care ne bucurăm ci și disciplina și dăruirea tuturor celor care ne sunt alături. 

Nu v-am spus de Costică. Într-o zi Paul a venit cu el și fața lui Paul avea acea expresie pe care o mai văzusem doar când m-a dus pe mine acasă. 
Costică a crescut în multe case de copii, nu a avut o viață chiar frumoasă acolo, a avut parte de multe bătăi și multă indiferență, a trăit pe străzi apoi, câțiva ani,  până l-a adus Paul la noi. Paul l-a învățat cu răbdare tot ce știe. Amândoi îngrijesc toată curtea asta, amândoi repară, dreg, aduc, fac. Sunt nedespărțiți. 
Costică ne așteaptă pe toți cu cafea proaspătă în fiecare dimineață. 
O, dacă i-ați putea vedea bucuria din priviri când ne vede că o bem. 
Acum Costică are o cameră doar a lui. Liniștea și pacea pe care le trăiește Costică acum, aici, cu noi, fac din visul meu un vis împlinit. 

- Dar ce ați făcut aici este, nici nu știu cum să definesc, un rai. 
- Poate,  privit de cineva care nu a văzut viața așa cum am văzut-o eu, o trecere din umbre spre lumină. Pentru că așa a fost pentru mine, pentru Paul și Anița, pentru Bunuțu și mătușa Veturia. 
Noi am primit și am dăruit în același timp viață. 

Aici, bătrânii pe care nimeni nu-i mai vrea sunt bunicii unor copii pe care nimeni nu i-a vrut. 
Și viața nu poate fi mai frumoasă de atât.