Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?

O structură e un eșafodaj, fie el si psihologic, care întreține coerența unei sistem proiectat să îndeplinească una sau mai multe funcții.
Predictibilitatea viitorului e o tară care s-a mutat din zona misticismului primitiv, a necesității de a explica neînțelesul prin transferul în transcendent, spre zona certitudinii imuabile, aroganță "iluministă", fundamentată pe descoperirile științifice care ne-au instalat comod în zona confortului.
Sentimentul de acțiune personală e o "orbire" necesară, o distincție evolutivă care ne separă de regnul cel mai apropiat, animalul instinctual, un scut în interiorul căruia ne-am dezvoltat egoul, o alcătuire de paradigme, reacții la frici, soluții deseori pripite la neînțelesul momentului.
Componenta narativă e cea care ne ține captivi în timp, cea care ne dă coerența socială, cea care ne susține motivația dimineții la intrarea în șlapi, "adevărul" pe care ni-l fluturăm zilnic pe grimase, atât în fața oglinzilor, cât și a credulilor. 
Ce minunată șansă avem când, constientizând criza pilonilor lui Harari, ne trezim față către față cu noi înșine, de data aceasta în lipsa oglinzii... 
Simțim într-adevăr durerea deciziei, tăișul ascuțit al responsabilității, geamătul înăbusit al contextului care se prăvălește cu viteza impredictibilă a poticnelii peste bulversarea noastră cea de toate zilele.
Avea-vom înțelepciunea de a separa necesitățile de grandori futile la momentul deciziei? Avem modele, chiar dacă contextele erau altele, avem istorii, chiar dacă lumea se încăpățânează să le ignore, avem timp, dacă nu ni-l risipim prin circurile vieții, rămâne să ne folosim dibăcia de a asigna sarcinile care ne vlaguiesc inutil trecerea, instrumentelor mai agile din dotare (inteligenței artificiale, de ex.), să ne așezăm "dempreună" la Masa Tăcerii și să ne reevaluăm sinceritățile, amintindu-ne că suntem toți aceeași idee risipită in ipostaze infinite, experimentând în carcase multicolore, după pricepere, Așteptarea înțelesului. 
Între fiecare dintre noi stă doar lumina, mediul prin care mecanica opticii ne transmite adevărul întrupat, dar în mintea și sufletele noastre ne-am format mecanismele interpretării, unelte perfectibile care ne vor permite să ne vedem cu adevărat sau să ne schimonosim percepția etichetindu-ne ca inamici.