Eu mă tot frământ de ceva vreme și nu înțeleg de ce oameni pe care îi cunosc și despre care puteam jura că sunt educați și manierați, ajung să fie mitocani în te miri ce situații. Și, întotdeauna, cel puțin în ce mă privește, găsesc explicația în întâmplări care au tâlcul lor și din care fiecare înțelege ce vrea.
Prin clasa a șasea aveam o colegă care nu rata nicio ocazie să atragă atenția asupra mea, batjocoritor, scoțând în evidență absolut orice defect al meu. Adică, eram ciuca bătăilor ei de joc. Uneori, când epuiza lista de defecte, inventa, ba că am făcut, ba că am spus ceva, orice, doar să mă poată arăta cu degetul. Eram urâtă, mică și grasă iar ea era înaltă, slabă și roșcată, sunt convinsă că se considera frumoasă, vorbea fonfăit și fornăia dizgrațios în timp ce râdea. O vreme am suferit. Apoi, după vreo doi ani, pentru că realmente mă simțeam umilită și hărțuită, am învățat să o evit, nici măcar nu o mai auzeam, o evitam, o ignoram, încât, văzând că nu mă mai afectează nimic din răutățile ei, a renuntat. Cel puțin, eu nu am mai auzit-o, desi sunt convinsă că eram unul din subiectele favorite de amuzament în cercul ei de prietene, dar nu-mi mai păsa. Dacă mă gândesc bine, ar trebui să-i mulțumesc pentru că, datorită ei, am devenit absolut imună la toate răutățile care au urmat. După mai bine de treizeci de ani de la terminarea liceului, nu ne întâlniserăm unii cu alții de multi ani, s-a organizat o întâlnire între colegi, fără a fi ceva fastuos însă. Era într-o duminică pe la prânz când m-a sunat ea, din țara de departe unde locuia. Cine a hotărât toate astea, m-a întrebat, și a început să mă ia la rost că puteam alege altă locație, chiar mi-a sugerat casa unui coleg, nu-i convenea nici perioada în care era stabilită întâlnirea, s-a plâns de preț, de meniu, de ținuta casual, mă rog, de absolut tot. În prima fază, am fost politicoasă, nu mai vorbisem de la terminarea liceului, fapt care pe mine mă bucura, ce-i drept. Apoi mi-am dat seama că de fapt nu eu sunt organizatorul acelei întâlniri, eu, în profunda mea naivitate, doar mă oferisem să ajut, cu apeluri telefonice către colegii de departe, pentru că aveam multe minute, așa era atunci, cu contul meu din bancă pentru transferul banilor și alte mărunțișuri utile, am zis. Oricum, mi-am atras și antipatia altor colegi prin asta. Apoi, mi-am adus aminte de toate câte mi le-a făcut ființa asta, constatam acum că o făcea efectiv cu plăcere și brusc m-am enervat. Indiferent unde ar locui, năravul ei de mahala nu va dispărea niciodată. Faptul că mă ura, mă lăsa rece, nu înțelegeam însă de ce. În plus nu mai aveam doisprezece ani, mă săturasem să fiu ținta mitocaniei ei, așa că i-am spus, pe cel mai mieros ton de care sunt eu în stare, auzi, draga mea, pentru tine este un efort financiar să vii de așa departe, poate ești într-o perioadă mai dificilă acum, așa că, dacă vrei, plătesc eu pentru tine ca să poți veni. S-a făcut liniște, imediat a pus capăt convorbirii. Nu mi-a plăcut neapărat să fiu mitocană, devenisem imună la răutățile ei din clasa a șasea, ce sens mai avea să ripostez acum, dar m-am gândit să-i curm suferința, pentru că trebuie să fi fost îngrozitori pentru ea atâția ani în care nu m-a putut umili. A venit la întâlnirea cu colegii; ne-am salutat rece, fără pupături.
Noi înșine alegem dacă suntem eleganți sau mitocani, atât în viața reală cât și în cea virtuală, dar dacă alegi să fii mitocan, trebuie să-ți asumi mitocania până la capăt, adică și pe cea din sensul opus.
Nösnerland 