Din cutia cu amintiri 2

Reguli de socializare

Dacă ar fi existat rețelele de socializare din zilele noastre, doamnele Dejului copilăriei mele, ar fi postat doar fotografii cu feluri de mâncare făcute de ele, rețete de prăjituri, care mai de care mai sofisticate, poze cu familia fericită și multe, multe mileuri.

După-amiezele, doamnele se coafau, care cu cocuri, care cu bigudiuri, își dădeau cu fixativ, se pudrau, se îmbrăcau, care cu rochițe, care cu fustițe și bluzițe, elegant oricum, își puneau mărgele la gât sau baticuri legate șic, își puneau ciorapi, care cu dungă, care fără dungă, din aceia de se prindeau cu portjartier, își puneau pantofi cu toc și poșete asortate, se rujau și ieșeau în oraș. Mai puțin joi după-amiaza. Se plimbau, evident, pe strada principală, să le vadă lumea apoi, în grupuri de prietene, mergeau la Lemnul Verde. La o prăjitură. Sucuri nu prea erau. Pentru că asta era rețeaua lor de socializare. Se străduiau deci să arate cât mai bine. Era o dramă dacă se întâmpla să le fugă firul la ciorap, ar fi fost de poveste trei zile în celelalte grupuri. Cel puțin. Vorbeau vrute și nevrute, râdeau mult, fiecare se lăuda cu odraslele lor și niciodată, absolut niciodată nu-și vorbeau soții de rău. Duminicile, ieșeau cu soții. Doamnele repetau ritualul coafatului și îmbrăcatului, domnii se îmbrăcau la costum și, la braț obligatoriu, ieșeau la plimbare, evident, tot pe strada principală. În grupuri, mereu aceleași, sfârșeau seara în grădină la Dacia, mâncau grătar cu cartofi prăjiți, beau vin și dansau. Și niciodată, dar absolut niciodată nu păreau supărați, nu se certau și, în niciun caz, nu divorțau. Orice privire, orice gest, orice cuvânt nelalocul lui spus în public, fie și în glumă, era taxat și povestit cu înfloriturile de rigoare, mult timp. De gura lumii nu scăpa nimeni. Era mereu prezentă, un big brother demodat, observând în detaliu fiecare gest și taxându-l corespunzător, dar niciodată pe față, ci șoptit insidios pe la colțuri și dacă era adevărat sau nu, după ce îl afla tot Dejul, nici măcar nu mai conta. “Nu spune decât ce poți striga în gura mare în centrul Dejului”, era regula socializării în Dej. O regulă de aur.