LAM-Liceul Andrei Mureșanu, Dej
Așa scria pe numărul de pe uniforma mea de elev. Că pe vremea aceea se purta uniformă. În fiecare dimineață, ne întâmpina Ducu Rusu, care nu ne lăsa să intrăm în școală, pe noi, fetele, dacă nu aveam numărul cusut de uniformă și cordeluță. Băieții nu purtau cordeluță. Oricum, pentru că le uram, în ultima zi de elevi, ne-am sfârtecat unii altora uniformele, că acum chiar mă gândesc serios dacă nu cumva noi am inventat moda hahaieleor sfârtecate.
Sufeream, ca de-o povară, la fiecare început de an școlar. Drama cea mai mare a fost în clasa întâi, mama îmi pregătise uniforma, eu plângeam de se zguduia pământul că eu cu aia nu mă îmbrac să merg nicăieri, că e urâtă, până când, bieții mei părinți, m-au lăsat să-mi iau pantalonii mei favoriți, cei cu care jucam fotbal, pe sub uniformă și așa m-au înduplecat să merg la școală în prima mea zi de elev, de i-am făcut de râsul Dejul-ui. În clasa a douăsprezecea, povara începerii unui nou an școlar, ultimul din viața mea de elev, a fost diferită. Eram, în sfârșit, printre cei la care cei mici se uitau cu invidie, așa cum mă uitasem eu la cei mari. Nu-mi mai încăpeam în piele, mai aveam puțin și crăpam de mândră ce eram, absolveam liceul și lumea mare mă aștepta cu porțile larg dschise. Așa credeam eu că, să termini Liceu Andrei Mureșanu din Dej, era o mândrie. N-am început noi bine clasa a douăsprezecea, că cineva s-a gândit că sunt mai mulți intelectuali decât are țara nevoie și, din teoretic, ne-au trasformat liceul în industrial. Pe diploma mea de absolvent scrie cum că aș fi lăcătuș prin așchiere, sau cam așa ceva, nici nu știu exact ce înseamnă. Oricum, pentru noi, mare lucru în afară de faptul că ne-au mai pus vreo doua materii cu profil tehnologic în plus, pe care ni le predau niște domni ingineri, nu s-a prea schimbat. Cu unul dintre domnii ingineri fusesem vecină pe Republicii și, de dragă ce-i eram, eu având vreo trei ani pe atunci, mă purta cu el peste tot, așa că, la materia pe care o preda, nu am prea învățat. Bine, nici nu prea înțelegeam mare lucru din ea. La bacalaureat am avut deci și o probă practică, pe un panou erau expuse unelte pe care părinții le făcuseră, care pe unde lucra, iar când mi-a venit rândul să-mi prezint lucrarea, un fel de compas care cu siguranță avea și o utilitate, nici măcar nu știam ce să caut pe panou. Noroc că cine le pusese acolo scrisese cu literea mari numele fiecăruia dintre noi sub unealta pe care, vorba vine, am fi meșterit-o. Un profesor de la Politehnică din Cluj, aflat si el in comisie, că era o comisie care ne examina, ne punea întrebări la care răspunsul era, evident, monosilabic. Mă rog, s-a distrat omul copios.
Când eram în clasele de gimnaziu, noi, ăia micii, intram în clădirea mare a liceului doar dacă făceam vreo boacănă și ne chemau la direcțiune. Și boacăne făceam destule. Parcă îl văd pe domnul Galea, în pauze, stând în geamul deschis al direcțiunii, privindu-ne ca pe niște specii neevoluate ale regnului animal. Elevii mari se străduiau să scape de noi ca de niște țânțari enervanți. Poate de aceea mă umpluse mândria când, în sfârșit, eram și eu “elevii mari”. Și, cu siguranță, ignoram, la rândul meu, picimea. Când am intrat prima oară în clădirea liceului, pe pereții scărilor impunătoare, pe holuri, peste tot, era plin de tablouri ale celor care au învățat în acel liceu și eu eram convinsă că, astfel, liceul se mândrea cu ei. Mă opream adesea și îi priveam, zăboveam citindu-le numele, unii terminaseră liceul înainte de a mă fi născut, și mi se părea fascinant. Bine, mie îmi plăcea și să merg în cimitir și să citesc numele de pe crucile mormintelor, imaginându-mi viața de-or fi avut-o. Pe la vreo șase ani, murise o colegă de grădiniță și moartea ei mă impresionase atât de mult, încât îmi făcusem un obicei din a merge la mormântul ei. Mama nu a știut nicioată, deși cimitirul era cumva în spatele blocului, că, dacă ar fi știut, m-ar fi dezvățat de nărav în cinci minute. Cam așa îmi făcusem un obicei și cu tablourile foștilor elevi. La fiecare sfârșit de mai sau început de iunie, se adunau în curtea liceului niște adulți, care cândva au fost elevii lui, și liceul îi primea cu brațele deschise. Erau bucuroși, ca toți elevii la revederea școlii, lăcrimând și râzând în același timp, gălăgioși și, uitând de toate grijile, făcuseră parcă un salt înapoi în timp, păreau cumva adolescenți, se comportau ca niște adolescenți; eu, gură cască, îi priveam cu admirație și teamă. Drumul meu era la început, plin de vise și baloane colorate, iar vederea lor îmi spunea, cumva, că drumul nu va fi ușor.
Pozele, alb- negru, care urmau să fie puse pe tablou ni le-am făcut la folograf, care ne-a așezat în cele mai ciudate poziții până s-a nimerit una să-i fie lui pe plac. Apoi, a expus, în vitrina studioului lui de lângă piață, pozele cu cele mai frumoase fete. Eu, bineînțeles, nu am fost printre ele. Ne îmbrăcasem toate la fel, în negru, nu îmi amintesc cine a decis asta, dar era la modă. După absolvire, tabloul nostru a fost expus în geamul restaurantului Dacia, pe strada principală, pentru că asta era tradiția în Dej. Toate liceele își expuneau tablourile cu absolvenții lor și se mândreau cu ei. Lumea, curioasă, se oprea, privea, comenta. Într-un final, am ajuns și eu pe pereții liceului, într-un tablou agățat într-un cui, dar nu pentru mult timp; cineva a hotărât că tabloului nostru de absolvenți ai liceului i-ar sta mult mai bine la gunoi, fiind mult prea urât pentru un colegiu așa nou și frumos care nu se mai putea mândri cu niște foști elevi ai Liceului Andrei Mureșanu. Păstrez și azi o miniatură a tabloului de absolvire cu toți colegii și profesorii.
Am clipit din ochi, cel puțin așa mi s-a părut, și intr-o zi am avut întâlnirea de 40 de ani de la terminarea liceului. Semăna și nu prea întâlnirea noastră cu ce văzusem eu, elevă fiind, la fiecare sfârșit de mai sau început de iunie, cu ani in urmă. Ne-am adunat, stingheri la poarta unui “liceu” care nu-și mai amintea de noi. Alături ne-au fost, cu demnitatea lor de dascăli înnăscuți, să-i suplinească pe toți profesorii care nu ne-au mai putut fi alături, domnii profesori, Ioan Mureșan și Zorin Diaconescu.
Poate să pară usor desuet, insă eu, cu recunoștintă pentru că au fost temelia a tot ce sunt și știu azi, le mulțumesc, tuturor și fiecăruia în parte, domnilor profesori, Letiția Mureșan, Vera Racolța, Maria Borzași, Maria Moldovan, Zoița Codorean, Elvira Diaconescu, Claudia Osian, Rodica Mărcuș, Baban Ioan, Ioan Kostin, Dan Mârza, Zorin Diaconescu, Lucian Iosip, Ioan Mureșan, Galea Gavril, Tîrnovan Ioan, Ioan Meșter, Ioan Buhățel, Iosif Szilagyi, și nu in ultimul rând, cu un loc special in inima mea, Pop Costică
Restul e tăcere.
Nösnerland 