Din cutia cu amintiri 4

Despre Dej, simplu.

În Dej, lucrurile erau, de fapt, simple. Atât de simple încât era singurul oraș din țară care avea autobuzul cu numărul zero. Mergeam rar cu autobuzul. Locuiam în centru, deci, până oriunde, mergeam pe jos. Se construise ici-colo câte un bloc, apoi, când combinatul a început să aducă lume nouă în Dej, blocurile răsăreau ca ciupercile după ploaie. A apărut autobuzul cu numărul zero, într-o logică, de altfel, simplă. Până atunci, autobuzele circulau pe trei rute și erau numerotate de la unu la trei, iar când a apărut a patra rută, care de fapt era și cea mai importantă, ducea lumea la combinat, i-au spus, simplu, zero. Tot din simplitate, când lumea se muta în casă nouă, un țigan bătrân, care avea un ştraf tras de doi cai negri și frumoși, le transporta mobila, agale și fără zdruncinături. Iarna, când se tăiau porcii, lumea ducea pe sănii cârnații și slăninile la afumat. Noi duceam cârnații la familia Szabo, care locuia pe lângă cimitir, de aveam ce trage de sanie la deal. Merita, la vale ne ducea săniuța pe noi. Familia Szabo avea o afumătoare mare, organizată, fiecare client avea o bară destinată unde le agățau “porcăriile”. Într-o iarna am găsit-o doar pe doamna Szabo acasă. Tata o întreabă unde este domnul. La corhaz, are cu proaspăta (*), răspunde doamna Szabo, în timp ce ne lua din coș cârnații, etichetați frumos și îi punea pe bară. Tata s-a abținut, dar eu cu sora mea am izbucnit în râs, ca niște copii tâmpiți ce eram. Mult timp, la noi în casă nu s-a mai spus “proaspătă” la nimic. Dej-ul avea și o echipă de fotbal, care se chema, simplu, Unirea Dej. Mergeam cu tata, duminicile, la meciuri, pe stadion. În primul rând pentru că sora mea era mică și mai răsufla și mama, că altfel îi cam mâncasem zilele, că nici nu și-a dat seama că nu așa trebuie să fie un copil până nu a venit sora mea, copil cuminte, pe lume. Dedesubtul nostru locuiau doi bătrânei, simpatici de altfel, mai ales el, care ne făcea din plastilină tot felul de animăluțe, în special șerpi, pe care îi lipea pe balustradă, de urlam toți ca apucații când îi vedeam și, har domnului, eram o armată bună de copii în bloc. Ei, vecinii, erau singuri, așa că îi recomandaseră mamei să facă ce-o ști ea cu mine, dar ei nu mai suportă să nu doarmă nopțile din cauza mea. Bine, nici mama și tata nu suportau, dar ce puteau face? Asta au primit, nu asta au cerut. Mama le-a zis, mai în glumă, mai în serios, că mă va bate în cuie pe perete. Doamna nu a gustat gluma, oricum erau la fel de acre, gluma și doamna. Mama nu m-a bătut în cuie pe perete și vecinii n-au mai dormit încă vreo doi ani. Mda. În al doilea rând, mergeam la meciuri pentru că îmi plăcea. Nu m-am jucat niciodată cu păpușile, dar jucam fotbal cu băieți în curte. Am și o poză făcută de tata special ca să mi-o arate când voi fi fost mare, să văd și eu cu ce hal de copil au avut ei de-a face. Tu, îmi zicea, trebuia să fii băiat, draga tatii, n-ai niciun strop de delicatețe în tine. Mă alinta. Pe stadion era prezent întotdeauna Șonica, purtând veșnicul lui coș din nuiele atârnat de braț, plin cu semințe de bostan și cornete făcute din foi de caiet, cu un șorț, lung până la glezne și cu un buzunar mare în care ținea banii, se plimba printre rânduri și ne vindea, cu un leu cornetul, semințe “calde, din America”. Parcă îl aud și acum. Şonica nu răspundea glumelor răutăcioase, își vedea de treaba lui. Eram deja studentă, stăteam cu o prietenă pe scările unei case și așteptăm să se termine slujba la biserică să putem lua Paște, prietena mea mai avea vreo două săptămâni până să nască, nu mai putea sta în picioare și Șonica a trecut pe lângă noi, îmbrăcat cu un costum albastru, spălat și frezat, cu borcanul cu Paște în mână și, cu vocea lui inconfundabilă, ne-a zis: Mergeți la biserică, mânca-v-ar rușinea! Noi am râs, ca niște păcătoase ce eram. Recunosc, nu mi-l imaginasem pe Șonica în postura aceasta. Și nici nu l-aș fi recunoscut dacă nu vorbea. Dej-ul, ca orice oraș industrializat al României moderne, s-a adaptat din mers modernismului. Au apărut autoturismele, întâi niște Volgi negre și urâte, câteva Lada, puține și pe ochi frumoși, apoi Daciile și inconfundabilul Fiat 650 a lui Pop Costică. Dar lumea mergea în continuare pe jos, iar bătrânul țigan a dispărut, cu tot cu ştraful lui, abia când au apărut Daciile papuc, prin anii șaptezeci. În zilele de marți și de vineri cei din satele învecinate veneau cu legume, lapte, brânză, smântână, fructe, toate bio și dejenii se îmbulzeau în piață, dis-de-dimineață, să le cumpere. Un ritual care s-a păstrat și azi. Pentru că este simplu. Și tot pentru că este simplu, dejenii au un simț al umorului aparte, fără de care nu ar fi putut supraviețui niciunei lumi lipsită de haz. De Dej mă mai leagă doar amintirile, niște rădăcini care m-au crescut. Uneori, merg la Dej, mă așez la o masă pe terasa de la Lemnul Verde, mănânc o înghețată, cum numai acolo se face, privesc lumea care trece pe strada principală și tot ce părea complicat, devine simplu. 

(*) “La corhaz, are cu proaspăta” – la spital, are cu prostata