Mark are patru ani și ochi albaștri. Privește pe geamul troleibuzului cumva absent. În jur, dudui de toate vârstele îi zâmbesc. Încântat de așa audiență, tatăl lui Mark îl chestionează în fel și chip. Mark răspunde politicos. Și mecanic. Ai dormit azi, întreabă tatăl. Mark dă din cap și spune aproape șoptit, da. Minți, zice tatăl, ți-a crescut nasul. Ochii lui Mark își privesc tatăl cu teamă în timp ce își pipăie nasul. Duduile zâmbesc zgomotos. Eu nu simt că mi-a crescut, șoptește Mark privindu-mă. Îi zâmbesc cât pot de convingator și îi fac semn că nu i-a crescut. Și domnișoara, nu vede nici ea că mi-a crescut, zice Mark. Domnișoara sunt eu. Tatăl tace și mă privește tăios. Îl privesc și eu, fără să clipesc. Nu mă impresionează în niciun fel privirea lui și vreau să știe. Am motivele mele. Continuu să-i zâmbesc lui Mark. Mark nu zâmbește. Doar mă privește. Am dormit, îmi șoptește Mark, dar nu chiar imediat. La coborâre, Mark mă sărută pe obraz și-mi spune “te iubesc”, cel mai sincer te iubesc pe care mi l-a spus cineva vreodată. Duduile din jur se înduioșează în cor. Și ochii mei se umezesc. Și mi-ar plăcea ca ochilor lui Mark să nu le mai fie teamă niciodată.
Dora Budăcean
Leave a Reply