Depresia, un moft?

Am citit zilele acestea despre depresie și mai ales despre depresivi toate părerile pro și contra. Și, dacă tot am citit ce păreri are lumea, am și eu părerea mea de om care a mai avut câte o depresie, atât cât să știu cum este să treci prin așa ceva.

Depresia nu vine așa de la sine, peste noapte, într-o dimineață la cafea. În general cere timp și mai ales suferință. Suferința asta poate fi nobilă, atunci când este a altcuiva sau vulgară și lipsită de eleganță când este a ta. Adică bine, bine, lasă asta, că nu numai tu suferi, toți suferim. În general, când suferi, e cel mai bine să taci, să nu te plângi, să rabzi, așa, ca prostul, să te prefaci că nu o ai, pentru că oricum nimănui nu-i pasă de suferința ta. Iar dacă vrei totuși să te plângi, alege-ți un perete, sau un copac, în pădure, într-un loc pustiu, să nu te audă nimeni, unde poți să-ți urli durerea, că nici ălora nu le pasă, dar măcar te răcorești. În fine, rețete cred că sunt mai multe, eu o știu doar pe asta. Desi, nu e bine nici că taci, că nu spui ce te frământă, că te-ai  exilat, că nu ești de lume, că nu participi cu zâmbetul pe buze la bucuria lor de a trăi, câ nu ești în ton cu lumea și te abandonează în durerea ta pentru că nu are nimeni chef să-ți vadă moaca posacă. Lasă-l frate, că e nesuferit, tace ca mutul, de unde să știm noi care e durerea lui. Și ce dacă suferă? Ce așa mare scofală? Îi va trece. Și habar nu au ce efort a fost prntru tine să ieși din casă, să zâmbești, să mergi cu capul sus, să râzi, să reziști într-o lume care ți se pare ostilă, când, de fapt, singurul lucru pe care ți-l doreai cu adevărat era să fii în camera ta, în patul tău, cu pătura în cap și să te legeni. Și stai așa singur cu pătura în cap și cu gândurile tale și încerci să îți dai seama cum și unde greșești sau cum se face că nimic din ce faci nu e bine, până te trezești că depresia a pus stăpânire pe tine. Ce-i aia, până la urmă, depresia, nu înțeleg, spune lumea. Mai suferă omul, dar mai bea și apă, mai respiră, se mai plimbă prin natură. Mai suferă omul, dar mai are și voință, trage de el și merge înainte. Ce e așa de greu?  Oamenii uită să fie drepți. De fapt lumea ar trebui să admită că nu înțelege. Nu este nicio rușine să nu înțelegi. Dar să il acuzi pe depresiv de lipsă voinței, de neputință, să-l ignori, să-l desconsideri, să-l umilești, nu-l ajută cu nimic. Da, poate merge la un psihiatru, plictisit și învățat din cărți să asculte, dar nu și să fie empatic, dar, la un moment dat, fie e prea costisitor pentru depresiv, fie nu mai are putere să audă aceleași răspunsuri impersonale și teoretice, fără legătură cu el și cu suferința lui, renunță..Și încă nu cred că s-a născut un psihiatru care să vindece o depresie. Nu cred eu. Dacă mă înșel, îmi cer scuze la domnul psihiatru. Nu cred eu că poate cineva avea o soluție pentru o minte deja bolnavă de suferință, fără să se implice cu multă rabdare, fără să se aplece spre și să-i întindă mâna celui depresiv, să îi dea timp să-și plângă suferința, cât vrea și cât de tare poate, până se satură, să îi dea timp să tacă, dacă vrea să tacă, dar să il creadă că suferă, să îl creadă. Ori, așa ceva nu există. 

În concluzie, părerea mea, dacă ești depresiv și vrei cu orice preț să te plângi, dacă alegi să-ți spui durerea, devii agasant, exasperant și dezgustător cu lamentările tale, dacă taci, devii antipatic și nedorit în preajma nimănui. Iar dacă depresia te împinge la gestul extrem, în a pune capăt într-un fel sau altul suferinței, aia pe care nu o crede nimeni, atunci, aia e, fratele meu, n-ai avut voință, nu ai știut să te bucuri de nimicul vieții tale, să treci peste neputințele tale, să te aduni, să vezi lumina de la capătul tunelului, așa, de unul singur, să înțelegi că viața este mai presus de orice, chiar și a ta, care în mintea ta oricum nu mai valorează nici doi bani și nici nu mai înțelegi la ce-ți folosește și în mod cert, nici nu meriți altceva, pentru că, știi ce, viața este pentru cei, puternici pe care suferința ta îi dezgustă sau îi lasă reci și nepăsători. 

Și, nu dispari, așa, nebăgat în seamă, pentru că tâmpiți, așa ca mine și toți cei care nu au știut sau nu au dat o ceapă degerată pe suferința ta, scriu, postum, mii de pagini cu păreri.