Nösnerland

Cumva, nu a fost o singură zi din ultimii ani, în care să nu fi citit, măcar o dată, indiferent unde și pe ce îmi cădeau ochii, cât de împăcat ești cu toate atunci când reușești să te împaci cu tine. Din toate cărțile pe care le-am citit, teoretic, știam toate stările prin care treci în diferite stadii ale vieții, în diferite situații, mai mult sau mai puțin dramatice, în situații extreme chiar și de stres. Teoretic, spun, le știam. Practic, însă, a trebuit să le trăiesc, și nu a fost exact în felul în care erau clădite în mintea mea. Cumva, unele experiențe te doboară, chiar și atunci când te lupți corp la corp cu ele, te inving până la urmă, sau capitulezi tu, epuizat; oricum, la sfârșit, ești șifonat și înfrânt. Deși în mintea mea încă știam ce trebuie și mai ales cum trebuie să fac, nimic din toate cele ce știam nu s-au mai potrivt. Mai știam însă și că este nevoie de ceva foarte important care să te așeze din nou pe direcție, pe șine, pe drumul tău, drept, liniar, nu și neapărat cel bun. Așa, ca un duș rece. Uneori, am simțit că-mi pierd mințile și asta era cumva singura mea mare teamă. Nu m-am temut de boală, de drame personale mai mult sau mai puțin dureroase. Am avut parte și de drame, unele atăt de urâte încât nici măcar nu am putut vorbi despre ele. Fac parte dintr-un trecut pe care l-am lăsat acolo unde a fost, fără să-l mai păstrez nici măcar în amitire, fără să mă mai gândesc la el. Este un capitol încheiat din care mă bucur, și mă mir în același timp, că am ieșit întreagă. La corp și la cap. M-aș fi așteptat ca atunci să reușesc să mă împac cu toate, în primul rând cu mine, însă nu a fost să fie, deși o vreme așa credeam. Probabil nu eram pregătită. Mai trebuia ceva; ce, nu știam atunci. Acum însă, după vreo patru luni tulburi, poate mai tulburi decât mi le-aș fi dorit, poate mai zbuciumate decât aș fi vrut, iată, am înțeles că, de fap, tot zbuciumul a avut un singur scop, să mă împac cu mine. S-a întâmplat într-o dimineață, după multe nopți nedormite și cu gânduri enervante, care îmi tropăiau în cap, urlau, strigau, iar tropăiau, iar urlau, până în dimineața aceea când, la duș, măcar că nu era rece, am înțeles, așa din bun senin, că e momentul să mă împac cu mine. Nu mă pot împăca cu restul lumii. Nici măcar nu vreau, nu poți să te împaci cu oameni care nu te plac, e inutil. Însă m-am împăcat cu mine. Am acceptat că asta sunt, că nu pot să fiu cine nu sunt și în niciun caz, cine le-ar plăcea altora să fiu; am făcut-o de multe ori, pentru că așa m-a obligat viața, oamenii, societatea, mă rog, orice și totul. În fond, sunt singurul om cu care mi-am petrecut viața, clipele de durere, de tristețe, de disperare, de deznădejde, de neputință, de înfrângeri, de umilință, de frământări și chiar și pe cele de bucurie, sunt singurul om care mă cunoaște așa cum sunt, dar cel mai important, mă acceptă așa cum sunt. Nu sunt mai bună decât lumea, nici lumea nu este mai bună decât mine. Nu sunt pe placul altora, nu-mi rămâne decât să mă plac eu. În dimineața aceea când am realizat toate astea, când parcă mă eliberasem de o greutate apăsătoare, am ieșit pe balcon să-mi beau cafeaua, mi-am aprins o țigară, și tot ce mai auzeam era ciripitul păsărelelor, mai ales al unei mierle cocoțată pe cea mai subțire și înaltă creangă a unui copac care sta să înfrunzească și cânta fără să îi pese dacă o ascultă cineva. Cânta singură. Și eu o ascultam. Dar ce era cel mai important, nu îmi mai auzeam gândurile. Și-atunci am înțeles că, gândurile acelea nici măcar nu erau ale mele, erau gândurile celor care m-au învățat cum trebuie să gândesc.

În liniștea aceea din mintea mea, ca într-o cutie fără amintiri, m-am privit pentru prima oară în oglindă și m-am văzut pe mine, așa cum sunt, nu cum ar vrea să mă vadă lumea. Și nu m-am speriat, nu mă sperie nici măcar moartea, nu îmi aduc aminte să mă fi speriat când m-am născut; oamenii m-au speriat.