Când face parte din destin, nu trebuie să depui nici cel mai mic efort ca lumea să te urască, o face pur și simplu, așa cum urăște muștele pe care le așteaptă până se așează într-un loc unde le poate lovi cu pleașca.
Picasem la examenul de admitere la facultate prima sub linie, la medie egală, dar nu și la note egale, cu ultimul admis, un băiat care, am înțeles ulterior fusese “preferat” pentru că altfel făcea armata lungă, un an si patru luni dacă țin bine minte, nu termen redus cum făceau studenții. Am înțeles și am acceptat însă de durut a durut enorm. Părinții mei nu mai vorbeau cu mine, parcă nici nu mai existam pentru ei și mă simțeam cel mai nenorocit om de pe pământ. După câteva zile, veștile, în orășele mici, circulă repede, într-o dimineață sună cineva la ușă, deschid și în fața ușii sta o colegă de liceu. eu zâmbesc ca proasta, convinsă că văd o față prietenoasă, ea, cu un rânjet care și acum îmi dă fiori, îmi spune: acum valorezi exact cât o balegă în mijlocul drumului, se întoarce și o ia la fugă pe scări în jos, ca eu să nu apuc să spun nimic. Repetase, cred, să nu uite, să nu se bâlbâie, să nu greșească, mi-o și imaginez. Am rămas o vreme împietrită locului, nu-mi venea să cred că chiar se întâmplase și nici nu înțelegeam exact de ce o făcuse. Mă ura?! Care era motivul însă nu am înțeles pentru că nu țin minte să fi făcut ceva care să-i inducă acest sentiment, sau cel puțin așa credeam eu. Greu mi-am revenit din șocul acela pentru că duruse. Peste niște ani la întâlnirea cu colegii de liceu se așezase în fața mea la masă împreună cu soțul din dotare, depre care umbla vorba că o cam bate. Nu mi-a chiar plăcut situația, dar am acceptat-o. Puteam să mă mut la altă masă, dar am rămas. Îmi aminteam de fuga ei pe scări după ce-mi trântise fraza cu balega și nu intenționăm să fac la fel. În mintea mea, ăsta era felul în care preferam să-i răspund. Ne-am zâmbit, ce să facem, nu știu dacă ea mai ținea minte, dar eu cu siguranță nu uitasem. Și, cum stăteam așa la masă simt cum mă stropește ceva pe pantofi, pe sub masă. Nu m-am prins din prima, dar apoi am văzut că soțul colegei, ca să își poată turna băutura proaspătă în pahar, arunca pe sub masă, pe picioarele mele, conținutul rămas nebăut în pahar. Atunci cred că mi-a fost milă de ea. Dar, pentru că sunt un om rău, după vreo patru pahare cu bere aruncată cu jet pe pantofii mei, am considerat că este destul și i-am spus soțului că îl rog să nu mai arunce băutura pe sub masă pe picioarele mele. Ea s-a înroșit iar el m-ar fi bătut măr chiar acolo, dar s-a abținut. Și ea, colega mea, cu siguranță, nu își mai amintește că și de ce a venit la ușa mea în dimineața aceea să-mi spună că valorez cât o balegă în mijlocul drumului, dar ține minte că i-am umilit soțul. Si, pentru asta, mă urăște
Această
operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons
Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.
Nösnerland 