Cândva, fără să știu să definesc exact perioada, anul sau măcar anotimpul, m-am trezit singur. În jurul meu nu era nimeni, absolut nimeni, cunoscut sau necunoscut, locul îmi era străin. Am hoinărit pe străzi străine, am dormit pe unde am apucat, am mâncat ce am găsit, mai mult am răbdat de foame. Uneori mă întâlneam cu oameni care se opreau puțin, dar nu zăboveau. Alteori, în locuri în care nu-mi plăcea să fiu, dar eram, oamenii păreau stingheri în preajma mea, parcă voiau să scape de mine. Și rămânem din nou singur, hoinărind pe străzi. Într-o zi m-am apropiat de un om care stătea pe o bancă. M-a privit, l-am privit și eu, însă eram pregătit să o iau la fugă la cel mai mic gest. Îi simțeam mirosul de trist și nu-mi plăcea. A întins mână, eu am închis instinctiv ochii, el m-a mângâiat și când am deschis ochii, plin de uimire, l-am văzut zâmbind. Ceva îmi spunea că e un om bun, primul pe care îl întâlneam după atâta timp. M-am așezat lângă el și am așteptat. Nu mă grăbeam nicăieri și nici el nu părea să se grăbească undeva. Apoi, cu o voce blândă mi-a spus, hai, să mergem, și am pornit agale amândoi, nu știam încotro și nici nu mă interesa atâta timp cât eram împreună. Din ziua aceea nu am mai hoinărit pe străzi și nu mi-a mai fost foame niciodată. Nu mi-a spus niciodată de ce era trist în ziua aceea, dar nu conta, acum de câte ori eram împreună zâmbea. Îmi povestea cum i-a fost ziua și eu îl ascultam cu urechile ciulite, ne plimbam tăcuți sau alergam și ne jucam, râdea cu poftă când făceam câte un giumbușluc, dar nu am mai simțit mirosul de trist, niciodată. Într-o noapte, când se pregătea de culcare, m-a mângâiat ușor pe cap și mi-a spus: știi că m-ai salvat, nu-i asa? Tu știi. Apoi a tras plapuma să-mi facă loc, m-am urcat în pat, m-am cuibărit lângă el și i-am atins fața cu botul. Să nu mă părăsești, am spus în gând. Niciodată, a răspuns.
Această
operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons
Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.
Nösnerland 