Tocana de broaște

Crescusem așa că în vacanțele de vară plecam la bunici, un fel de raiul pe pământ pentru mine. Bunicii mă iubeau fără măsură, nu mă certa și nu mă pedepsea nimeni, de dimineață până seara alergam pe toate coclaurile, doar când se auzea vocea bunicii strigând seara, că se auzea de oriunde aș fi fost, trebuia să vin acasă. Nu exista pardon. Asta era convenția și o respectam. De cum dădea vacanța și până pe la începutul lui septembrie, acolo îmi făceam veacul. Aveam un vecin de vârstă mea și un verișor mai mare cu un an, care mă așteptau amândoi de fiecare dată cu sufletul la gură. Nu știu nici acum de ce, pentru că îi puneam să facă toate câte nu le-ar fi trecut prin cap să le facă, și ei le făceau fără să comenteze, și îi indemnam numai la rele, de se alegeau sărmanii cu niște bătăi rupte din rai, mai mereu. Dar cum nu se plângeau, a doua zi o luam de la capăt. Într-una din zile ne-am dus la Secaș, așa se numea valea care străbătea satul. Citisem ceva carte, cu și despre francezi și îmi veniseră o grămadă de idei în cap, toate năstrușnice. Le-am povestit că francezii mănâncă broaște, care sunt o delicatese în Franța, si melci prăjiți. Ba le-am și explicat cum se gătesc. Nu știam exact, dar aveam imaginație cât pentru zece. Melci nu am găsit, că nu plouase, dar broaște, erau puzderie. S-au apucat băieții să prindă broaște, mai erau și alți copii pe acolo, care ne-au ajutat, unii chiar aveau mincioc, așa că se încinsese un concurs de prins broaște încât pe la amiaz aveam broaște cât pentru o cantină. Voioși nevoie mare am plecat cu broaștele acasă la varul meu, unde, sub atenta mea supraveghere, băieții le-au tăiat picioarele și le-au curățat de piele. Vărul meu, pentru că era mai mare, a zis că le gătește el că e priceput. A ales “laboșul” cel mare și nou al mătușii și s-a apucat să gătească o tocană de broaște cu ceapă. Când a fost gata, ne-am așezat la masa de sub pruni și am mâncat pe săturate, noi și pisicile mătușii. Când a venit mătușa acasă și a văzut pe sobă laboșul ei cel bun plin cu picioare de broască, îi lăsasem și ei să guste o așa delicatese, era să facă infarct. Dar nu stiu de ce, pentru că, sincer, au fost foarte bune. Vreo trei zile nu l-am mai văzut pe vărul meu. Cand i-am povestit bunicii, a râs cu lacrimi, cum făcea de fiecare dată când o vedea pe mătușa.

Epilog

Bunicii mei nu mai sunt, dar iubirea lor o simt și acum când de fiecare întâi iunie merg în satul lor, unde lumea pare să fi stat în loc și verișorul meu mă așteaptă cu aceeași bucurie să râdem împreună, amintindu-ne.

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.