Defect de fabricație

Părinții mei au înțeles foarte repede că nu are rost să-mi cumpere jucării normale, pentru copii normali, cum ar fi, de exemplu, păpușile, după ce mi-au cumpărat vreo două păpuși, bineînțeles aduse de vreunul dintre moși, că așa fără nici un motiv nu prea primeam cadouri, sau de ziua mea care, oricum, era tot iarna. Pe una dintre ele o văd și acum în fața ochilor, era o păpușă frumoasă, însă cam grasă, după părerea mea. Așa că am luat o lamă de-a tatei, că pe vremea aceea erau niște aparate de bărbierit care semănau cu cele de unică folosință de azi, dar erau din inox, aveau două lamele prinse de o tijă cu un șurubel și între cele două lamele se fixa o lamă de ras. Șmecheria asta am învățat-o foarte repede, că mă fascina să stau lângă tata când se bărbierea, mă amuza să il văd cu spuma aceea albă pe față și cum o făcea să dispară schimonosindu-și fața în toate felurile și umflându-și obrajii. După ce am sculptat bine de tot păpușa, mi-am dat seama că arată destul de rău cu dârele lăsate de lama de ras, unele mult prea adânci, așa că am vopsit-o cu albastru de metil, pe care îl avea mama mereu în baie. Acum eram albastre eu și păpușa, așa că oricât m-aș fi străduit să ascund năzbâtia era mult prea vizibilă, mai ales pe mâinile mele până la cot. Așa au dispărut din baie lamele de ras și albastru de metil. A doua păpușă a avut o soartă mult mai tristă, era gata slabă, dar era urâtă. În comunism păpușile se făceau la normă și nu existau rebuturi. Așa câ i-am scos capul, mâinile si picioarele, toate dintr-un cauciuc moale cu un fel de ventuze cu care intrau și ieșeau de la locul lor care, evident, mi-au captivat atenția vreo jumătate de oră, și le-am montat aiurea, adică mână în loc de picior, picior în loc de cap, cap în loc de mână, de arăta săraca exact ca un monstru. Și cu asta părinții mei au renunțat să îmi mai cumpere păpuși. Au trecut la mobilă de bucătărie, unele de se găseau atunci, făcute din lemn și vopsite frumos. Sincer, erau drăgălașe. Doar că soarta lor a fost și mai scurtă, că le-am desfăcut bucată cu bucată și cu ciocanul, cum il văzusem pe bunicul meu că bate cuie, m-am apucat să le repar. Așa a dispărut și ciocanul și cuiele de la locul unde le știam. Mi-au cumpărat tricicletă, cu care făceam raliuri prin pod printre hainele puse la uscat și apoi trotinetă, cu care făceam raliuri prin curte, jucam fotbal cu băieții la butoaie, plecam de acasă în cimitir pentru că mă fascinau mormintele, nu mâncam nici cu bătaie, că pe la trei ani am făcut ulcer, de s-au mirat doctorii, iar părinții mei au murit de rușine. Și cum era să spună, și cine i-ar fi crezut, că tata a găsit o metodă genială, că de undeva trebuia să moștenesc felul de a fi, că din poveștile bunicii am înțeles că eu eram îngeraș pe lângă, la aceeași vârstă, tatăl meu, care tată cum spuneam, ca să mă facă să mănânc totuși ceva, măcar supă, punea supa strecurată într-un păhărel de țuică, aveau unele mai mărișoare, cu o dungă albă cu cireșe vopsite pe ea, și așa mâncam și eu vreo două pahărele de supă. Ideea este că părinții mei au înțeles că nu au primit de la barză exact ce au comandat, era prea târziu să mă returneze, și prea devreme pentru ei să facă o nouă comandă. Dar, la cinci ani, după experiența cu leagănul (va urma) au decis să-i scrie berzei, cu precizarea că, de data asta, vor un copil normal, că ăsta de îl au ei e defect. Și barza s-a conformat, le-a adus-o pe sora mea. 

Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional.