Vacanța de vară. Bine pentru mine, pe vremea aceea, nu prea însemna vreo diferență. Grădinița era peste drum de blocul în care locuiam, care bloc, cu toate amintirile, încă are un loc anume și special  în sufletul meu, pe care, atunci când îl “ating” mi se umezesc,  cald, ochii. Plecam când voiam,  și veneam în curte să mă joc.Grădinița părea să-mi fie o îngrădire, mă lăsam fascinată doar de ce-mi plăcea și voiam eu să mă fascineze, în general mă plictiseam foarte repede dacă făceam același lucru de mai multe ori. Cred că încă nu înțelesesem că, deși spiritul meu asta își dorea, să fie liber, nu voi fi liberă nicioadată. Deci, vacanță. Cum mai aveam câteva zile până să plec la bunici, mă pierdeam vremea prin curte. O vecină de bloc, Marieta, m-a chemat să merg cu ea la ștrand. Ștrandul era atunci pe malul Someșului, fără prea multe dotări, doar niște leagăne, noi le spuneam hinte, care aveau forma unor bărcuțe de tablă vopsită în verde, aveau două șezuturi făcute din scânduri și erau atârnate de o bară cu două tije din metal, fixe, nu din lanț. Cei care le-au făcut nu s-au gândit niciodată, nicio clipă, că asta ar putea să fie un pericol pentru vreun copil. La inundațiile din 1970, Someșul a înghițit ștrandul în apele lui cu tot cu bărcuțe și-n locul lui a apărut un ștrand adevărat cu piscină și de toate, dar mult mai departe de malul Someșului.  Bun. Deci o sun pe mama la serviciu și o rog să mă lase cu Marieta la ștrand, mama zice un nu hotărât, mama Marietei o sună și ea și îi spune că va merge cu noi și că, practic, nu se poate întâmpla nimic. Mama, pentru că știa ce poamă de copil are la casă, a mai încercat să o țină pe a ei, însă până la urmă a fost convinsă de doamna respectivă. Doamna, dacă mă întrebați pe mine, își dorea o parteneră de joacă pentru fiica ei, care era foarte cuminte și ascultatoare și, evident, se juca cu păpușile în curte, nu ca mine care băteam mingea la butoaie, și cred că m-a ales pe mine pentru că nu mai erau alți copii în curte. Mă rog, am pornit la ștrand. După ce ne-am bălăcit noi bine de tot, ne-am mai jucat puțin pe malul Someșului, eu am decis să mă dau în hinte. M-am urcat și am început să iau avânt, pentru câ intenția mea clară era să mă dau cu hinta peste cap, adică să mă rotesc peste bara care o susținea, așa ca la circ, că văzusem. Ceea ce am și făcut, doar că ajunsă cu capul în jos și cu picioarele în sus, necunoscătoare încă a legii gravitației, am căzut din barcuță direct pe pământ. Nimic grav. Dau sa mă tidic, dar, după câteva secunde, băncuța a coborât și ea și m-a plesnit cu toata forța în cap. Lumea a început să țipe, au sărit toate mamele care mai erau pe acolo, că doamna mama Marietei încremenise, însă totul, absolut totul, s-a petrecut atât de repede, fără ca ea să poată face ceva. M-au bandajat și am pornit spre casă. Eu mergeam foarte țanțoșă și eram făloasă nevoie mare când lumea mă întreba ce am pățit și răspundeam „mi-am spart capul”, pentru că, în mintea mea, doar un super-copil era în stare să o facă. Ajunse acasă, doamna mama Marietei a sunat-o pe mama la serviciu care a apărut, de zici că zburaseră, împreună cu tata. Locuiam lângă spital, așa că urgent m-am trezit înconjurată de medici, care dădeau neîncrezători din cap după ce mi-au făcut radiografii și au constatat că îmi crăpase capul ca o lebenită, aveam o fisură craniană din frunte până la ceafă, mi-au scos din țeastă bucățele de tablă, mi-au făcut un fel de căciulă pe cap din bandaj și m-au internat. Trei luni, cât toată vacanța de vară, am stat în spital și, evident, nu am mai mers la bunici. Singurul lucru bun a fost că nu mi-a mai fost niciodată frică de injecții, că mă ciuruiseră în fiecare locșor în care putuseră înfige un ac.  În plus, devenisem copilul tuturor pe acolo, mai ales al bătrâneilor la care mă duceam în vizită ori de câte ori puteam, că ei, săracii, nu se prea puteau mișca, și stăteam cu ei de povești. Ei îmi povesteau, eu îi ascultam. Eu le povesteam, ei mă ascultau. Mă așteptau ca pe pâinea caldă. Cred că, de fapt, lor le era dor de nepoții care nu prea veneau pe la ei, iar mie de bunici. Pentru că a fost singura vacanta în care nu am mers la bunici.

Părinții mei hotărâseră să mă dea la școală din toamnă, dar întâmplarea asta le-a curmat dorința și mie mi-a lungit libertatea cu încă un an; ori asta a meritat trei luni de stat în spital. 

Epilog

Și-acum, când nu sunt copii în părculeț, mă așez într-un leagăn și îmi imaginez că zbor.