E frig în România, un frig
	          mușcător, hain,
		ce nu vine doar din
		iarnă,
		ci din nepăsare, din
		lacomele mâini
		ce ne strivesc
		sub greutatea unui sistem
		cu colți ascuțiți și inima
		moartă.
		În jilțuri de aur, căpcăuni
		cu măști zâmbitoare
		ne privesc ca pe niște
		cifre pierdute-n
		statistici.
		Își umplu buzunarele cu
		lopata,
		își spală păcatele în vin
		scump,
		dansează pe 
		mormintele speranței
		și-și șterg ghetele de
		sufletele căzute.
		Îi vezi la panglici, cu
		foarfeci lustruite,
		jură pe viitor, scuipă pe
		prezent.
		Se-mpiedică de
		jurămintele false,
		dar tot ei rămân, căci
		lanțul e gros,
		țesut din fibre de frică,
		din tăcere.
		Să ceri dreptate? Să
		Strigi?
		Ești „dușman”, ești
		„vândut”, ești „putinist”,
		o etichetă scrisă-n 
		grabă,
		să nu mai îndrăznești să
		întrebi,să speri.
		Și râd din
		palatele lor cu pereți de
		minciună,
		din vacanțele lor pe
		insulele aurii,
		din cluburile unde
		șampania curge
		ca sângele din 89
		pe caldarâm.
		Ne-au lăsat doar
		steaguri fluturând în
		vântul amar
		și un vis ce se rupe la
		fiecare pas.
		Dar cum să ne trezim
		când orice șoaptă
		e pedepsită, când
		adevărul e o monedă
		interzisă?
		Poate doar Dumnezeu
		mai vede,
		poate doar El va
		spulbera călăii cu
		mâini unsuroase
		ce se visează eterni
		stăpâni 
pe un popor ce-a obosit
să stea mereu
cu capul plecat.