Cuvintele din titlu i-au fost atribuite romancierului Marin Preda, care în contextul anilor 80 ar fi răspuns: “Nu sunt Tudor Vladimirescu” la solicitarea unor intelectuali care ar fi vrut ca Preda să vorbească cu Ceaușescu și să-i explice că România mergea pe un drum greșit. Legenda apăruse în folclorul urban al vremurilor și e posibil să fie o invenție a Direcției 5 a Securității, care direcție se ocupa de răspândirea de zvonuri după o anumită agendă. Din această legendă rezulta crezul intelectualilor că Ceaușescu era dezinformat, că nu știa ce se întâmpla de fapt în țară, o modalitate clasică de a transforma anturajul dictatorului în țap ispășitor. În caz de nevoie, dictatorul pedepsea anturajul și continua nestingherit.
Contextul e mai puțin relevant decât adevărul din cuvintele lui Preda. Ce rost are să problematizăm dincolo de nivelul nostru de competență? Avem vreo modalitate concretă de a influența mersul evenimentelor? În cele mai multe cazuri și de cele mai multe ori răspunsul este nu. În același timp pierdem din vedere chestiuni concrete, rezolvabile, deci care merită să ne preocupe, dar pe care le ignorăm.
Exemplul clasic sunt doi intelectuali mâncați de foame și de frig în Siberia care se ceartă pe o cronică apărută cu 6 luni în urmă în Pravda referitoare la un spectacol de teatru din capitală. Cei doi sunt evident personaje literare, apar în “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Soljenitsin.
Adesea nu lipsește mult să devenim la rândul nostru personaje, chiar și din opera lui Alexandr Isaievici. În fond am făcut parte timp de o jumătate de secol din ceea ce se cheamă “Lumea rusească”. Nostalgiile continuă să umble printre noi.
Nösnerland 