A fi sau a nu fi Tudor Vladimirescu

Cuvintele din titlu i-au fost atribuite romancierului Marin Preda, care în contextul anilor 80 ar fi răspuns: “Nu sunt Tudor Vladimirescu” la solicitarea unor intelectuali care ar fi vrut ca Preda să vorbească cu Ceaușescu și să-i explice că România mergea pe un drum greșit. Legenda apăruse în folclorul urban al vremurilor și e posibil să fie o invenție a Direcției 5 a Securității, care direcție se ocupa de răspândirea de zvonuri după o anumită agendă. Din această legendă rezulta crezul intelectualilor că Ceaușescu era dezinformat, că nu știa ce se întâmpla de fapt în țară, o modalitate clasică de a transforma anturajul dictatorului în țap ispășitor. În caz de nevoie, dictatorul pedepsea anturajul și continua nestingherit.

Contextul e mai puțin relevant decât adevărul din cuvintele lui Preda. Ce rost are să problematizăm dincolo de nivelul nostru de competență? Avem vreo modalitate concretă de a influența mersul evenimentelor? În cele mai multe cazuri și de cele mai multe ori răspunsul este nu. În același timp pierdem din vedere chestiuni concrete, rezolvabile, deci care merită să ne preocupe, dar pe care le ignorăm.

Exemplul clasic sunt doi intelectuali mâncați de foame și de frig în Siberia care se ceartă pe o cronică apărută cu 6 luni în urmă în Pravda referitoare la un spectacol de teatru din capitală. Cei doi sunt evident personaje literare, apar în “O zi din viața lui Ivan Denisovici” de Soljenitsin.

Adesea nu lipsește mult să devenim la rândul nostru personaje, chiar și din opera lui Alexandr Isaievici. În fond am făcut parte timp de o jumătate de secol din ceea ce se cheamă “Lumea rusească”. Nostalgiile continuă să umble printre noi.

Lecțiile smeritului monah…

Mizeria ni se strecoară în suflet pe neașteptate, prin lucruri mărunte cărora nu le dăm importanță până e prea târziu. “Un D sau un T” se numea eseul lui N. Steinhardt pe această temă: comisarul bate la ușă pentru a se interesa dacă vecinul își scrie numele Malod sau Malot, o diferență nesemnificativă, o consoană finală care abia dacă se aude la pronunțare. Așa începe. Odată ce i s-a răspuns, ce există cooperarea, fie ea minimă, comisarul intră în casă, după un timp cere o cafea și în final se comportă ca un stăpân. Compromisurile sunt rareori înțelepte, de obicei periculoase. Mai ales: nu poți încheia un compromis cu cineva care nu are același sistem de valori.

Mă tot gândesc la social media și la experiențele generației mele: marile adunări populare. Cine nu le-a trăit, nu-și poate imagina ce se petrecea acolo. Îngrijorător e că istoria se repetă. De data aceasta nu doar cu osanale, se poartă și înjurăturile. Mecanismele seamănă îngrijorător.

Adunările populare erau univoce. Demonstrau o ficțiune: unitatea de nezdruncinat, etc. în jurul partidului și a conducătorului. Azi, social media sunt echivoce. Orice temă poate fi satanizată sau divinizată. Situația are chiar și un suport teoretic: post adevăr. Ca la Orwell, în minutul de ură din 1984, postarea trezește reacții. Reale sau mimate, ele urmează același șablon ca defunctele adunări populare.

E clar că am deschis ușa. Cooperăm. Ce va urma?

Fake News și alte iluzii…

Falsul unei știri se raportează la realitate sau la așteptările noastre? Iată o întreare complicată, la care nu îmi propun să răspund. De ce să-i iau cititorului plăcerea de a descoperi singur cum stau lucrurile.

Imaginea de mai sus e de prin anii ’70, de acum o jumătate de secol și îl reprezintă pe subsemnatul (cel cu microfonul) în activitate ca reporter. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că voi mai fi în viață când cu un obiect cât un portofel se poate face o transmisie directă cu sunet și imagine color aș fi obiectat probabil că apocalipsa e după colț. Totuși, apocalipsa n-a venit, chiar dacă azi “live pe face book” e o banalitate care primește în cel mai fericit caz câteva secunde de atenție.

Mă întreb dacă era normal din partea mea să presupun că în 50 de ani nu se va schimba nimic, fiindcă de la astfel de presupuneri pornesc 90% din teoriile conspiraționiste? De fapt nu contează normalitatea, ci disponibilitatea mea de a crede așa ceva sau nu. Iar de la această disponibilitatea poate porni orice, de la o carieră în politică la un roman de succes sau o simplă depresie netratată, care agasează mai degrabă aparținătorii decât bolnavul.