Milka, nu te băga, te rog, în gardul acela, este plin de scaieți.
Este ajunul Anului Nou, și Eva a ieșit la plimbare cu Milka, o cățelușà metisă, albă. Milka era lângă ea de ani buni, atât de mulți, că nici nu le mai ținea socoteala. Milka înțelegea tot ce-i vorbea Eva, de fapt, în ultima vreme, doar cu ea ce mai vorbea, și Milka îi răspundea de fiecare dată cu lătraturi care imitau cuvintele. Așa făcu și acum. Lătră scurt, ca un refuz. Dar Eva era obișnuită că, din când în când, Milka era indărădnică, așa că zâmbi și zise,
- Treaba ta, dar când ajungem în casă intri direct la duș.
Se așeză pe o bancă și privea fără țintă. Străzile erau aproape goale, doar ici și colo era câte o fereastră luminată, orașul părea suspendat într-o liniște apăsătoare, ca o pauză între ani.
- Este alt sfârșit de an, Milka.
Și-a amintit de singurătatea serilor ei, de casa tăcută, de anii care trecuseră prea repede.
- Am trăit atâtea sfârșituri, că nici nu le mai deosebesc de începuturi, zise, de parcă Milka ar fi ascultat-o Mi-au murit toți cei dragi și atunci a început o altă viață, în care am învățat să trăiesc fără ei. Mi-au murit prietenii și atunci a început o altă viață, în care nu mai aveam cu cine să râd sau să plâng. Acum un alt an se sfârșește și începe altul în care speranțele mele sunt tot mai puține. Dar pentru mine speranța a căpătat un alt sens. Sper să mă bucur de ziua de mâine, din ce an, vechi sau nou, o fi ea. Sper să nu mă doară mare lucru, picioarele mai ales, să mai pot umbla, să pot ieși cu tine la plimbare, sper să nu mă îmbolnăvesc, sper ca tu să mori înaintea mea, Milka, sper să mor în somn. Zâmbi amar.
O căută pe Milka din priviri, era tot la gardul acela.
- Milka,, vino te rog, dragă!
Milka a privit-o rugător, știa prea bine privirea asta a Milkăi, și a scos un scâncet slab.
- Bine, stai că vin să văd ce te ține pe loc.
Acolo, jos pe pământul înghețat, zăcea un pui de pisică. La început a crezut că este o cârpă aruncată. Apoi a văzut urechile. Era mic, ud, aproape înghețat, cu trupul rigid de frig. Eva s-a aplecat cu greu și, pentru o clipă, a crezut că e prea târziu. Când l-a atins, a simțit o tresărire aproape imperceptibilă. Trăia.
I-au tremurat mâinile. Și-a desfăcut paltonul și a așezat puiul de pisică la piept, lipindu-l de căldura ei, șoptindu-i încet, ca unei ființe care înțelege: „Mai stai, nu pleca.” Milka o urmă ca un paznic tăcut cu privirea ațintită la locul de sub paltonul Evei unde era puiul de pisică. Drumul spre casă i s-a părut mai lung ca niciodată. Respirația ei se amesteca cu respirația fragilă a puiului. Ajunsă un casă, Eva l-a sters, l-a sucit pe toate părțile, l-a învelit într-un prosop gros și i-a pus într-o farfurioară lapte încălzit, iar puiul de pisică a deschis ochii pentru prima dată fără teamă și a început să lipăie liniștit lapte.
Eva l-a privit pentru prima oară cu atenție. Era gri tărcat, cu blana ciufulită de parcă fusese scărmănat, și avea niște ochi negri cum nu mai văzuse.
- Am să-ți spun Smoc. Așa și arăți, râse Eva.
Milka stătea culcată pe burtă cu botul lângă puiul de pisică și când se oprea din lipăit laptele, îl lingea pe cap.
- Milka, îți mulțumesc, zise Eva si o scărpină după ureche.
Milka lătră scurt, încet, ca și cum nu ar fi vrut să sperie pisicul. Cu picioarele tremurânde, eliberându-se din prosoape, Smoc se duse spre Milka, își frecă botul de gâtul ei, apoi se cuibări și adormi cu capul pe laba Milkăi. Și Milka zâmbi.
Eva îi privi mulțumită. În noaptea în care lumea număra ultimele secunde ale anului și artificiile anunțau venirea celui nou, singurătatea Evei a făcut un pas înapoi.
- Milka, de mâine avem atâta treabă. Întâi trebuie să ne asigurăm că este sănătos, apoi să îl întremăm, apoi trebuie să-l educăm, că va fi poznaș, avem atâtea lucruri noi să-l învățăm; și aici mă bazez pe tine, draga mea.
Milka lătră scurt și Smoc tresări. Îl linse blând pe blănița lui zburlită, tot corpul pisicului era cât limba ei, îl privi curioasă, îl mirosi, se asigură că a adormit din nou, apoi o privi pe Eva și îi zâmbi
Lasă un răspuns