Eu, de când mă știu pe lumea asta, am fost convinsă că sufletul există, nu doar că există, ci poate da viață obiectelor. Puteți să mă credeți sau nu. Că vorbesc cu animalele, este absolut firesc pentru mine, dar eu vorbesc și cu obiectele, le dau și nume, le plâng când se strică, le repar, dar nu le arunc, mă despart greu de ele și, puteți să râdeți, ele îmi răspund.
Aveam un scaun, era vechi, pe care mă urcam să ajung la raftul de sus și într-o zi s-a stricat exact după ce am coborât de pe el. I s-a desprins șezutul pur și simplu. Dar eu coborâsem. L-am reparat, dar nu mă mai urcam pe el, am înțeles mesajul, am cumpărat o scară.
Într-o vreme, aveam un portmoneu roșu, mare, pe care l-am uitat într-o zi, grăbită fiind, pe o tarabă cu legume în piață. Mi-am dat seama că-mi lipsește după vreo cinci minute, pe când ieșisem deja din piață. M-am întors și el era tot acolo unde îl lăsasem. Lângă legume. Roșu. Mare. Vizibil. L-am păstrat până s-a făcut bucăți. Nu l-am aruncat. L-am păstrat, așa cum și el m-a păstrat pe mine.
Dar ea.
Când am văzut-o prima dată, acum nouăsprezece ani, m-am îndrăgostit pe loc de ea Îmi căutam o mașină, eram indecisă, nu aveam nici prea mulți bani, dar nu vroiam una veche. Am văzut atunci zeci de modele printre care era și ea. Era gri și strălucea. O bijuterie. Și mi-a rămas inima la ea. Făceam ce făceam și mă întorceam la ea. Ca să o cumpăr, îmi mai trebuiau vreo cinci mii de euro. Lumea a râs de mine, atunci, " Ești nebună, cumpără una veche, de câți bani ai, oricum îi scade valoarea din prima zi." Dar ei nu înțelegeau. Ea mă alesese pe mine.
N-am mai stat pe gânduri. Am luat un credit și am mers la reprezentanță. Vroiau să-mi vândă una roșie, de o aveau pe stoc, dar eu o vroiam doar pe ea.
- Va trebui să așteptați două luni, mi-au zis. Și am așteptat.
Când m-au chemat să o iau, îmi fugea pământul sub picioare, iar când am văzut-o, parcă îmi zâmbea. M-am urcat la volan și parcă m-a îmbrățișat. Ne-am iubit din prima clipă. Niciodată, absolut niciodată nu m-a lăsat pe drum. Niciodată, absolut niciodată nu s-a revoltat.când plecam la drum la ore ciudate, cu noaptea în cap, pe vânt, pe ploaie, pe viscol, pe arșiță, se încorda ca un cal nărăvaș și alerga ca vântul. Și de fiecare dată, absolut de fiecare dată, m-a adus acasă.
Odată ne-a prins o furtună urâtă pe drum. Vântul bătea cu putere, aproape ne ridica de pe șosea, copacii de pe marginea drumului se îndoiau până la pământ. Brusc nu a mai pornit ștergătoarele. N-am avut de ales, m-am oprit pe marginea drumului. În fața mea, la câțiva zeci de metri un stâlp vechi de lemn, nu se obosise nineni să îl scoată de acolo, îl uitaseră lângă un stâlp nou de beton, s-a prăbușit pe șosea. Am rămas acolo până s-a oprit furtuna. Opriseră și niște băieți care, într-un final, au tras stâlpul din drum. Când am ajuns în prima localitate, poliția dirija circulația din ambele sensuri, pe rând, pe lângă trei mașini care se tamponaseră în mijlocul drumului. A, și ea a pornit ștergătoarele. Încă ploua.
Într-o zi stupidă, când un camion mă șicana deși drumul era drept și liber, putea depăși oricând, i-am spus speriată: - Ăsta ne va lovi până la urmă. Ea a țâșnit din fața lui, a făcut o piruetă, încât camionul a mai apucat să o atingă razant într-o parte și a parcat cuminte pe sensul opus al drumului, la doi centimetri de marginea unui șanț betonat, adânc de vreo șaptezeci de centimetri. Doar roata dreaptă din față îi atârna deasupra șanțului. I-a spart luneta și i-a înfundat ușa portbagajului, nu i-a spart nici măcar stopurile. Putea să se rostogolească în șanț, dar n-a făcut-o. Putea. - Multumesc, i-am spus. Suntem o echipă pe cinste. I-am lipit un plastic în loc de lunetă, se înnoptase deja și ploua, era noiembrie, am mângâiat-o și am spus: - Hai să mergem acasă! Și m-a dus acasă.
O costumam iarna în ren și ea zâmbea la toți cei care zâmbeau privind-o.
O singură dată i-am schimbat plăcuțele de frână și o altă dată bujiile, în rest nu a cerut nimic. Doar îmbătrânise.
Urma să vin acasă cu o mașină nouă. Nu i-am spus. Nu mă lăsa inima. Dar ea știa. Duminică am dus-o pe drumurile vechi și înainte de a porni am mângăiat-o pe bord și i-am spus: - Hai să facem un ultim drum împreună, doar noi două. Eu plângeam, dar ea mușca asfaltul. M-a dus apoi acasă, așa cum a făcut-o de fiecare dată. Luni, am scos-o din parcare ca să îi fac loc celei noi. Pe ea urma să o duc în curtea service-ului unor prieteni. A ieșit cuminte din parcare, dar după trei metri s-a oprit. Nu a mai mișcat. Își blocase roata stângă din spate. Mai mult nu a putut. Mai mult nu a vrut. Ar fi putut să se oprească duminică, oriunde pe drumurile pe care am mers, să se răzbune pe mine. Dar nu a făcut-o. A așteptat până luni. A fost fidelă până la capăt. I-a făcut loc celei noi, dar nu mai mult. Am stat lângă ea în ploaie până au venit să o ducă. O mângâiam într-una și îi spuneam "Iartă-mă!". Nu-mi mai răspundea.
A doua zi m-am dus să o văd. Dar nici nu mă privea. Am mers apoi în fiecare zi. - Iartă-mă. Nu m-a lăsat inima să te dau cuiva căruia să nu-i pese de tine. Nu m-a lăsat inima să te dau la dezmembrări, să te știu ruptă în bucăți. Aici vei fi îngrijită până în ultima ta clipă. Poate nu te vor iubi cum te-am iubit eu, dar vei putea fugi din nou. Și eu am să vin să te văd. Nu am cum să te uit. Am fost o echipă pe cinste. Uneori, ne vom plimba împreună. Mi-au promis. Crezi că pe mine nu mă doare sufletul?! Dar eu nu te pot repara.
Puteți să râdeți, să spuneți că e doar o grămadă de fiare, că este un obiect care, la fel ca orice obiect, nu are suflet, puteti să spuneți ce doriți, dar nu mă puteți convinge.
Lasă un răspuns