Înaintam anevoie
prin mocirla răutăţii.
Vaporii amintirilor triste
mă sufocau
în timp ce, la fiecare pas,
mă poticneam agăţat
de ghearele regretelor târzii.

Dar sunetul acela cristalin,
care făcea notă discordantă
cu realitatea,
mă atrăgea ca o iubire pierdută.

Când ceaţa trecutului
s-a ridicat puţin
peste norii amăgitori ai
dezamăgirii,
am zărit-o.

Era la fel de jerpelită ca mine.

Cu degetele murdare şi descărnate
mângâia clapele scorojite
ale unui pian
care doar printr-o minune
se mai sprijinea pe cele trei picioare.

Corzile încâlcite
se zburleau spre văzduh,
sfidând parcă neputinţa
ce doar fiinţele vii
o pot experimenta.

…şi totuşi, auzeam sunetele.

M-a privit cu inocenţa iubirii pure.

Învins, am căzut în genunchi.

Acum ştiu,
speranţa nu poate fi învinsă!

Szell Sandor

---