Prin ceața de argint și vânt șoptit,
Pe-o cărare-nvăluită-n vechi oftări,
Pășea un poet, pierdut și rătăcit,
Prin umbrele propriei sale visări.

Copacii șuierau amintiri uitate,
Și frunzele plângeau în glas domol,
Iar pașii lui desenau pe piatră
Ecoul unor veri ce dor și mor.

În umbra unui stejar bătrân,
Un strălucitor medalion zărește,
Și-n el, ca-ntr-un vis de foc divin,
O față cunoscută îi zâmbeşte.

Era chipul ce-n vers l-a cântat,
O dragoste pierdută-n vremi apuse,
Un suflet pe care l-a căutat
Prin ploi, prin stele, prin nopți nespuse.

Pădurea tresare și vântul se oprește,
Timpul se sfarmă sub pasul ușor,
Iar glasul iubirii din vis îl găsește,
Șoptindu-i din umbra destinului lor.

Și poetul aleargă, și sufletu-i cântă,
Pădurea dispare, rămâne doar ea...
Adevărata iubire, eternă și sfântă,
Ce-n vise i-a fost și acum îi e stea.