În taina pădurii, lumina coboară,
Și pașii se-ntâlnesc pe cărări de destin,
Pe-un drum de mușchi verde, o fată răsare,
Cu ochii sclipind ca o stea în amurg lin.
În mâini poartă cu grijă un vechi ierbar,
Iar glasul ei sună ca vântul prin frunze:
„Te-am visat înainte să știu c-ai să apari,
Aici, unde timpul din suflet răspunde.”
El, poet rătăcit printre umbre și gânduri,
Simți cum tăcerea se rupe ușor,
Ca două cuvinte, din lumi fără margini,
Ce se-ntâlnesc într-un singur fior.
Ea căuta-n frunzișuri o ciupercă rară,
Un leac pentru boala ce-i fură din timp,
Dar privirea lui caldă, deși străină aseară,
Părea să aducă și vindecare, și schimb.
Sub stejarul cel vechi, au rămas să vorbească,
Despre doruri, povești și tăceri de-mprumut,
Iar pădurea, martoră, părea să-și amintească
Că unele întâlniri sunt scrise din început.