În adâncul pădurii, tăcerea tresare,
Sub mușchiul bătrân, printre ramuri tăcute,
Ea zărește, în sfârșit, forma visată,
Ciuperca cea rară, cu umbre pierdute.
Cu mâinile tremurând, dar cu suflet senin,
O desprinde ușor dintre frunze bătrâne,
Și-n ochii poetului se aprinde divin
Un freamăt de viață, un „acum” fără nume.
O gustă amândoi, fără teamă, zâmbind,
Și lumea din jur se topește-n culoare,
În piept le tresare un puls nou, arzând,
„E vremea să-ți pese, speranţa nu moare.”
Puteri străvechi le umplu ființa ușor,
Și în mintea lor crește un gând luminos:
Să vindece lumea de-un vis artificial,
Să readucă natura în suflet frumos.
Cu pași hotărâți, pornesc înapoi,
Prin codrii bătrâni, spre orașul uitat,
Să rupă din ziduri tristețea de foi
Și omul, din nou, să fie curat.