mirarea sfinților austeri

tatăl fiecăruia e tatăl nostru
care e în ceruri
care pe pământ
nu răspunde la întrebări
de ce a fost ales
de ce a uitat
de ce a fost iubit
tatăl fiecăruia e tatăl nostru
care din nevoia de a fi
ireproșabil
își lasă împărăția moștenire
fiilor
fiicelor
spre mirarea sfinților austeri

ROC / lui Dan Ungureanu / 19.Nov.2025

Comentariu:

Meditație densă, aproape liturgică, asupra paternității divine și umane, asupra absenței, moștenirii și a unui paradox teologic: cum poate Tatăl perfect să lase o împărăție aparent nedreaptă sau indiferentă urmașilor Săi, provocând uimirea până și a sfinților cei mai riguroși. Un imn sau o rugăciune răsturnată cu efectul unui canon bizantin sau al unui psalm modern, din care lipsește răspunsul. Cititorul încearcă senzația unei rugi care se întrerupe exact când ar trebui să vină răspunsul care rămâne suspendat – ca o concluzie care nu concluzionează, ci doar constată stupefacția. Mirarea sfinților austeri e cheia poemului. Până și ei rămân mirați (adică depășiți, aproape scandalizați) de gestul Tatălui, înseamnă că avem de-a face cu un mister care sparge orice teodicee cunoscută. Nu e doar durerea omului, ci și stupoarea cerului. Remus Octavian Câmpean reușește să spună că moștenirea Tatălui este însăși crucea pe care suntem chemați să o ducem, spre mirarea până și a celor mai severi dintre sfinți.