Motto: „Între ceea ce dorim și ceea ce rămâne se naște tăcerea.”
În luciul imensității îmi plec auzul ca într-o catedrală de apă, unde clipocitul devine rugăciune spartă și ecoul—un clopot fără limbă.
Se zbate viața— pasăre cu aripi de ceară, osândită să învețe căderea din prea multă lumină. Dorința—un foc alb, neputința—cenușa lui tăcută.
Izvorul de luciu, cu ochii limpezi ai începutului, se izbește mereu de stânca timpului— un zeu orb, măcinând secundele ca pe o pâine veche.
Adâncurile tac. Tac și se adună. Tac și se prăbușesc în propria lor liniște— unde singurătatea crește ca o iederă pe zidul inimii.
Nu mai e freamăt. Nu mai e vânt. Doar visul— o pânză subțire întinsă peste lucruri, ca o promisiune care nu mai vine.
Încerci să străbați— dar drumurile se închid în cercuri, iar pașii tăi învață să uite mersul. Impulsurile cad ca niște păsări împușcate din cerul voinței.
Și ești— mai singur decât propria umbră, mai străin decât propriul nume. Chipurile pe care le rostogolești se dizolvă în apa grea a uitării, ca niște icoane șterse de ploi fără cer.
Și totuși— în acest ocean fără țărm, unde sensul se îneacă în sine, rămâne ceva:
Lasă un răspuns