Motto: „Când nimeni nu mai întreabă, tăcerea devine lege.”
Singurătatea nu mai are nume— și-a lepădat pielea de om și s-a făcut oraș: ferestre oarbe, străzi care nu duc nicăieri, pași care se aud doar pe dinăuntru.
În camerele goale timpul mucegăiește pe pereți, iar ceasurile— niște animale bolnave— își rod secundele până la os.
Nu mai sunt preocupări, doar o așteptare fără obiect, ca o gară părăsită în care trenurile nu mai vin, dar anunțurile continuă să mintă.
Indiferența crește ca o ceață cu rădăcini, îți intră în ochi, în gură, în inimă— și nu mai vezi, și nu mai spui, și nu mai simți.
Viitorul? O ușă zidită din interior. Un cuvânt șters din dicționarul speranței. Un drum desenat cu creta pe asfaltul ploii.
Lumea— o lanternă spartă în mâinile întunericului. Neîmplinirile curg ca un râu negru prin toate lucrurile, spălându-le de sens.
Deasupra— norii. Norii războiului, grei ca niște blindate ale cerului. Norii foametei, cu gurile deschise ale pământului cerând trupuri, nu pâine.
Și mai jos— ei. Îmbuibații. Cu degete grase de promisiuni, numărându-și averile ca pe niște mătănii stricate. Nu se roagă— doar calculează.
Discursurile lor— balcoane de aer, de unde aruncă fraze ca pe niște monede false. Cuvintele cad, sună, dar nu valorează nimic.
Minciuna— o pâine zilnică. O respirație comună. Un alfabet învățat pe de rost de la naștere.
Și noi— în această geometrie a lipsei, ne adunăm în tăceri ca niște puncte fără linie, ca niște întrebări fără drept de răspuns.
Nu e lumină. Nu e bucurie. Doar o pâlpâire obosită undeva, într-un colț uitat al ființei—
ca și cum speranța ar mai încerca, pentru o clipă, să-și amintească de noi.—
Lasă un răspuns