Din clipele care nu se mai întorc, rămâne doar nemurirea

Se îmbăta rar.
Dar când se îmbăta, îşi „dădea reset, la setările de fabrică”.
Rătăcea tăhui pe străzi, pănă întâlnea pe cineva.
- Tu mă cunoşti pe mine? – întreba.

În serile târzii de vară, nimerea între noi. 
Adolescenţi care rezemam gardulrile şi pândeam o ocazie de a atinge fetele.
- Voi mă cunoaşteţi? – întreba.
- Da! Sigur! Bineînţeles! –erau răspunsurile...băieţilor. Fetele tăceau, chicotind  în gând.
- Atunci, arătaţi-mi casa în care stau – mai spunea printre sughiţuri.
Toţi ne ofeream să-l ducem acasă.
Dar, nu direct.
Ocoleam câteva străzi.
Aşa, fiind drumul mai lung, erau mai multe ocaziile de a atinge, „din întâmplare”, mâna unei fete...sau, nu doar mâna.

...şi cât de mult ne doream să vină, din nou beat, să-l ducem acasă.
După mulţi ani am aflat, că şi fetele îşi doreau...
Frumoşi ani...