Pentru orice există un preț. Cel mai greu de plătit este prețul pentru faptele tale. Că vrei, că nu vrei, îl plătești. Pentru mine prețul a fost pe măsura nepăsării mele. Încet, încet am pierdut tot. Absolut tot. Nici nu a trebuit să fac vreun efort, pur și simplu dispăreau din preajma mea. Totul a început de când eram copil. 

Părinții mei nu au fost neapărat răi, dar nu cred că se pricepeau să crească un copil, nici cât o maimuță. Mereu m-am întrebat ce i-a adus împreună. Tata era ofițer și la un moment dat, trecuse de treizeci de ani, s-a gândit că ar trebui să aibă și el o familie. Bine, eu cred că a fost cumva la impuse, fiind ofițer erai obligat să fii un model. Măcar în aparență. Poveștile despre cum s-au cunoscut erau diferite. Tata spunea că a văzut-o într-o zi și i s-a părut potrivită să fie mama copiilor lui. Ce straniu sună fraza asta, mereu m-a intrigat. Mama spunea că bunica a aranjat totul. Bunica, mama ei, a fost o mare figură; nu se potrivea vremurilor în care a trăit, citise toate cărțile din biblioteca învățătorului din sat, era rebelă, îl părăsise pe bunicul de vreo două ori, de-l lăsase cu toată gospodăria pe cap, aveau gospodărie mare, cu mama copil, era singurul lor copil mama, dar mai ales cu rușinea. Bunicul a iertat-o de fiecare dată când s-a întors. Apoi, când nu mai era curtată de alți bărbați, ca să nu zic mai urât, a început să bea și cât era ziulica de lungă zăcea în pat cu sticla lângă ea. Așa că se prea poate să o fi vândut pe mama pentru o sticlă de pălincă. Oricum, nu o iubea, nu iubea pe nimeni bunica. Mama avea 17 ani când s-a căsătorit. Crescuse cum crescuse, fără iubirea mamei, cu un tată plin de grijile lui, așa că i s-a părut că asta va fi salvarea ei. Dar tata nu o iubea, sau cel puțin nu așa cum a sperat ea. Tata era mereu plecat, lipsea cu lunile. Mama nu știa să ofere iubire, nu știa nici cum ar trebui să fie iubirea, ea nu o primise niciodată. Nu știa nici cum să mă iubească pe mine. Făceam ce și cum voiam, am crescut mai mult cu gașca din cartier, la 10 ani fumam deja, veneam când voiam, plecam când voiam și nimeni nu mă întreba nimic. Eram un derbedeu. Dar eram un derbedeu frumos. Așa spunea lumea, că sunt frumos; eu când mă uitam în oglindă mă vedeam frumos. Curând, foarte curând femeile începuseră să îmi dea târcoale. La început alegeam ce-mi plăcea, însă cu timpul ajunsesem să fiu cu câte o altă femeie în fiecare zi. Nu-mi păsa, mi se cuvenea. Știam multe poezii. Le reținem de la o singură citire. Le recitam ca un papagal, fără niciun sentiment, de fiecare dată aceleași versuri, și ele, femeile acelea, erau cucerite de romantismul meu. Ăsta era efortul pe care îl făceam. În rest, cum ți-am spus, știam că sunt frumos. Asta, ai să râzi  m-a ajutat și în școală. Eram deștept, dar șarmul meu făcea toți banii. Luam note mari cu efort minim. Și, cumva, toate mi-au venit pe tavă. Începusem să trăiesc pe picior mare, aveam o funcție care îmi permitea, așa că eram curtat de toți prietenii, atunci aveam tare mulți prieteni, chefuiam în fiecare seară, devenise modul meu de a trăi. Nu-mi păsa de nimeni și de nimic. Mie îmi era bine și nu dădeam socoteală nimănui. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut atunci că, aveam ce mulți nu-și puteau imagina, toate pe care le-am primit vor trebui plătite. Veniseră prea ușor, cum să cred că nu mi se cuvin? 

La un moment dat m-am căsătorit. Nu pentru că aș fi iubit-o sau pentru că ea m-ar fi iubit, astea erau banalități pentru mine, dar rămăsese însărcinată. Am zis atunci că așa e corect, să îmi asum. Așa a venit pe lumea asta băiatul meu. Nu mi-a păsat nici de familie, nimic nu m-a făcut să renunț la viața mea de chefliu. Băiatul meu s-a născut bolnav. Pe la trei ani o doctoriță inimoasă, căreia îi recitasem poezii câteva nopți, l-a operat și asta i-a salvat viața. Știi care este de fapt culmea, că eu mă gândeam că va muri, nu vedeam niciun rost să trăiască, nu mi-l dorisem. Venise pe lume după o noapte de amor pe care nici nu o țin prea bine minte, atât eram de beat. La un alt moment dat am divorțat și copilul acela a crescut la rândul lui pe maidan, cu gașca din cartier. Nu am știut nici eu să dau ce nu am primit. Îl vedeam rar și atunci mă feream de gesturi mari. Îi duceam câte o jucarie și asta credeam că e suficient. Cumva el a reușit să treacă peste toate, și-a luat viața în mâini și a modelat-o, rupându-se de lumea în care trăia. Nu știu cum a avut puterea asta. E un copil bun și eu nu-l merit.

Cum îți spuneam duceam o viață de desfrâu, chefuiam și totul părea să fie bine, sau cel puțin așa îmi imaginam eu. Când mi-am pierdut funcția, mi-am pierdut și prietenii. De chefuit tot chefuiam, dar cu alții, cu prietenii de pahar, bețivii obișnuiți ai birtului în care îmi duceam veacul. Crezi că asta m-a trezit la realitate, crezi că am făcut ceva să schimb toate astea? Nu, pentru că încă credeam că mi se cuvine să trăiesc cum vreau. Cu timpul nu am mai știut trăi decât așa. Nu îmi mai puneam întrebări, pur și simplu nu mă mai interesa nimic. Nu știu să spun nici dacă mă mințeam că nu-mi pasă pentru că erau puține momentele în care eram treaz. Acolo, în lumea aceea, mă simțeam cumva ferit de tot ce nu eram în stare să fac. Au trecut ani buni în care asta a fost viața mea. Uneori, când îmi amintesc de vremurile acelea, mi se face silă. Dar, cum îți spuneam, prețul trebuia plătit. Nu mai eram tânăr, nu mai eram frumos, poeziile mele nu mai impresionau pe nimeni, zilele mele erau toate la fel și eu încă mai credeam că mi se cuvine să trăiesc după placul meu. Desi, în adâncul sufletului meu, sufeream că pierdusem tot, sufeream că îmi risipisem viața, sufeream pentru toate neputințele mele. Dar nu puteam, nu știam cum să lupt, nu luptasem niciodată pentru nimic. 

Când m-am îmbolnăvit mă și miram că, la felul în care am trăit, nu s-a întâmplat mai repede. Băiatul meu m-a adus aici, în acest salon de spital, unde îți vorbesc ție, nici nu știu cine ești, nu știu cum te cheamă măcar, nici nu cred că mă auzi, de trei zile ești conectat la toate aparatele. Dar e prima oară când pot vorbi deschis despre viața mea nenorocită. Doctorul zice că ești în comă. Doctorul, că nu ți-am spus, doctorul este băiatul meu; da, băiatul ăsta frumos și deștept este băiatul meu, cel pe care l-am lăsat să crească fără tată, cel de care nu mi-a păsat, cel pe care l-am considerat o povară. Când a venit în salon, cu cea mai blândă voce pe care am auzit-o eu vreodată, a spus: el este tatăl meu. Așa a spus. A fost cel mai mare preț pe care l-am plătit. Mă gândeam atunci că drept ar fi să mă înghită pământul. Aș fi vrut să-l iau în brațe, dar cu ce drept?! Nu cred că ne-am spus multe cuvinte, însă privirile noastre spuneau tot ce noi nu puteam spune. Sau cel puțin mi-ar plăcea să cred că a înțeles cât de rău îmi pare, cum aș da acum orice, totul, pentru un singur an cu el copil în care să-i fiu ce nu i-am fost. 

Tu vezi?! De trei zile stă în mijlocul salonului, rezemată în coasă, o arătare învăluită în negru și mă întreb pentru care dintre noi doi a venit, deși, cu toată durerea și părerea de rău pentru băiatul meu, s-a străduit atâta să mă salveze, sper că arătarea mă așteaptă pe mine, pentru că ar fi cel mai justificat preț pe care l-aș putea plăti, acum, în al doisprezecelea ceas, ca să îl eliberez de mine.