Povestile, nu au toate un final fericit. Iubirile, nu sunt toate ca-n povești. Nu toate poveștile sunt scenariul unui film de Oscar. Sunt povești în care învingătorul este personajul negativ. Sunt povești în care binele nu invinge răul. Sunt povești de viață. 

Karma, după faptă și răsplată, dreptate divină, zi-i cum vrei. M-am amăgit ani la rând cu gândul că pedeapsa va veni pentru cei care o merită. Acum știu că nu vine. Pot să-ți dau câte exemple vrei. Dar toată lumea îi cunoaște pe marii scăpați de pedeapsă. Povestea mea este despre un om banal, cel puțin așa ai zice la prima vedere, fiul unui politruc comunist detestat. Așa erau vremurile atunci, pe marii intelectuali, pe marii oameni politici ai țării îi varâseră în închisori, mulți erau morți deja și puseseră în funcțiile cheie, de unde tăiau și spânzurau, pe fidelii partidului; unul dintre aceștia era și tatăl lui. Dar nu despre tată este povestea mea, deși încă trăiește bine mersi, fără să  fi regretat vreo clipă răul făcut. Fiul i-a călcat pe urme. 

În primii ani de școală era retras și tăcut, măcinat de frustrări și mai ales de complexe; era mic de statură, cu un corp dizarminios, picioare scurte și crăcănate. Mintea lui căuta încă de pe atunci orice metodă de a-și masca defectele. Întâi, s-a convins pe sine că nu are defecte. Apoi, a început să-i convingă pe ceilalți. Minciuna asta devenise prima lui natură. Avea capacitatea de a manipula și o făcea atât de natural, încât nu apucai să te dumirești și erai unde voia el să te aducă. Când a înțeles ce putere are, a început să se facă prezent în viețile celorlalți, să fie omul care ajută în orice situație. Nimeni nu știa cât zbucium era în el, câtă aviditate de a fi apreciat, validat și, sincer, nu cred că interesa pe cineva la vârsta aceea. Devenise acceptat, dar asta nu era suficient pentru el. 

În clasa a douăsprezecea a făcut o pasiune pentru Ea, o fată frumoasă și cuminte. Doar că Ea era în clasa a șaptea. Curând, lucrurile nu au mai putut fi tratate cu un simplu zâmbet, oricine știa că e normal să te îndrăgostești la vârsta asta, dar nu așa. Oriunde era Ea apărea și el. Era ca o umbră care o urmărea permanent. Și-o dorea; ca pe un premiu, ca pe tricoul galben la ciclism. Nici o clipă nu s-a gândit că Ea este încă un copil. Nu conta, pentru el conta doar că și-o dorea, și nimeni nu bănuia cât de bolnavă era dorința asta a lui, nu bănuia cât de încrâncenat era, nu bănuia că el nu putea permite ca lucrurile să nu se întâmple așa cum le plănuia, să nu primească ce-și dorea exact în momentul în care își dorea. Tatăl ei l-a înfruntat pe tatăl lui, care nu era neapărat un om cu principii morale, dar se temea de repercusiuni directe asupra funcției, așa că i-a interzis să mai fie în preajma fetei. Pentru el, interdicția asta, a fost un afront. La fiecare singur chef pe care îl făcea cu colegii se îmbăta, nu era singurul, atunci ăsta era felul tinerilor de a se răzvrăti, drogurile nu le erau încă la indemână, doar că el plângea și se plângea, mințindu-se și mințind, că îi fusese interzisă iubirea, că lumea rea nu înțelegea iubirea lor frumoasă, se mințea că este nefericit pentru că nu o are pe Ea și povestea cui stătea să asculte cum, la fel ca Romeo și Julieta, iubirea le-a fost ucisă de familia ei, niște monștri. Niciodată, nici măcar o singură dată nu a spus că Ea, nu numai că nu-l iubise, dar nici măcar nu știa ce este iubirea la vârsta ei. Mai mult, Ea nici nu se gândea la el. Dar, pentru el, că se putea jelui, era doar un prilej de a elibera furia din mintea lui pe care nu învățase încă să o strunească. Nimeni nu se gândea că, de fapt, era obsedat, că mintea lui nu putea accepta că lucrurile nu se întâmplaseră cum le-a plănuit. El a dorit, și asta trebuia să fie suficient pentru restul lumii.

Viata lui a continuat pe făgașul croit de tăticu, a urcat urgent în funcții, nu a luptat pentru nimic, obținea pur și simplu, pășea pe covorul roșu întins de tăticul lui, era deja director la nici 30 de ani. Bineînțeles că a făcut și carieră politica. Nu, nu la comuniști, pentru că deja comunismul devenise istorie, ci în partide care promiteau și permiteau. Nu se schimbaseră oamenii, se schimbase doar numele partidului. A ajuns să aibă o funcție mare, mult prea mare pentru ce putea el oferi, dar nici asta nu este o noutate, nu-i așa?! Bețiile lui erau tot mai dese și lungi, durau săptămâni în care nu ieșea din casă și zăcea într-o inconștiență totală, lucru pe care îl nega cu desăvârșire atât el cât mai ales tatăl lui. Când bețiile erau deja prea dese, tatăl lui a apelat, în secret, la un psiholog, să caute un leac. Psihologul i-a spus că este un pericol pentru el și pentru lume și că pentru asta există leac doar într-o clinică de specialitate, însă așa ceva nu putea fi acceptat, băiatul lui nu este nici alcoolic, nici nebun, este doar bolnav, de boli închipuite, dar bolnav, deși toată lumea știa ce boală are. Și toată lumea tăcea. Când se întâmpla să nu bea câte trei sau patru luni își concedia muncitorii dacă lipseau o zi de la serviciu. Dacă nu a venit o zi, să nici nu mai vină, spunea. Încet, încet, tăticul a îmbătrânit și i-a lăsat afacerea pe mână. Pe mâna lui, afacerea a început să meargă tot mai prost și a pierdut-o în câțiva ani. Dar funcția politică pe care o dobândise îi permitea să trăiască în huzur și fără prea mult efort. Lumea se mira, cei care îl cunoșteau, dar nu era singura lichea într-o astfel de funcție. Lumea era deja obișnuită. Lumea s-a mirat și când a ucis un copil într-un teribil accident. Crezi că el avea vreo remușcare, că nu dormea nopțile visând copilul acela?! Nu. Urla cât îl ținea gura că lumea e nedreaptă cu el, că a fost vina copilului că a fost neatent, i-a sărit în față, că părinții copilului nu l-au știut învăța cum să treacă strada, că lumea are ceva cu el, că erau răzbunări politice, că a fost un accident, că oricui i se putea întâmpla. Crezi că a fost pedepsit?! Poți spune că da, dacă șaisprezece luni cu suspendare este o pedeapsă pentru cineva care, cu permisul suspendat și cu alcool în sânge, a ucis un copil. 

Într-o zi s-a întâlnit cu Ea. Ea era după un mariaj pe care tocmai îl încheiase cu un divorț urât. Dar tot frumoasă. Acum, că o întâlnise, că era vulnerabilă, venise momentul lui. Doi ani, atăt a durat curtea asiduă pe care i-a făcut-o strângând din dinți. Îi trimitea flori cu șoferul, de bună dimineața, o ducea și o aducea de oriunde, era tot timpul la dispoziția ei, o ducea în vacanțe exotice, o copleșea cu cadouri, anticipa orice mică dorință, era mereu prezent, o asculta, o înțelegea, o aproba, răbdător până când, după doi ani, ea a cedat. Știi care este culmea, ajunsese să o convingă că de fapt ei doi avuseseră o frumoasă poveste de iubire și că lumea rea, dar mai ales familia ei, a stat în calea fericirii lor. În fine, s-au căsătorit. Și abia atunci s-a putut dezlănțui. Bețiile se țineau lanț, au început să fie tot mai dese, tot mai violente și să dureze tot mai mult, făceau parte din viața lor, o jignea, o umilea, nimic din ce făcea nu era pe placul lui, îi spunea că a îmbătrânit și nu mai este nici măcar frumoasă, că cheltuie banii pe rujuri și parfumuri degeaba, că nici un alt bărbat nu s-ar mai fi uitat la ea, că din cauza ei el este nevoit să aibă amante, că nu merită să fie iubită, că familia ei nu le vrea decât răul, că prietenii ei au ceva cu el; a îndepărtat-o încet de familie, de prieteni, de lume, nu putea primi pe nimeni în casă, nu avea voie să vorbească cu nimeni, nici la telefon, fără acordul lui, nu putea merge nicăieri fără el. Toată ura lui adunată în ani s-a revărsat asupra ei. Încet, fără ca nimeni să o mai poată ajuta, în câțiva ani, Ea s-a stins. Iar pe fața lui se putea citi mulțumirea. Pentru că era mulțumit. Abia acum, lucrurile se întâmplaseră așa cum și-a dorit și nimeni, absolut nimeni nu l-a mai putut împiedica. Și, de parcă Ea nici nu existase, la nici două luni după moartea ei, s-a căsătorit cu cea pe care avea să o numească "femeia vieții mele",  împărtășindu-și fericirea cu lumea, umplând internetul cu fotografii din luna lor de miere. Și lumea, în cor, îl felicita și îi dorea fericire și viață lungă.

Te întreb acum, în cazul unuia ca el, care a ucis deja doi oameni, care a nenorocit atâtea vieți, când apare, ea, karma?! Poate că într-o altă viață în care se va naște râmă, dar nu în asta. Și dacă vrei să mă contrazici, spune-mi câte lichele ca el ai văzut tu că au fost pedepsite sau că au plătit pentru faptele lor. Toți sunt bine mersi și-și trăiesc viețile nestingheriți. Oameni ca el s-au născut și se vor naște veșnic pe pământ. Ei se vor tot naște și noi vom tot spera în karma, în răsplată, în dreptate divină sau zi-i cum vrei. La nesfârșit.