Viteazul gonește
Peste tărâmuri disperate
Când simte că inelul
De deget i se desparte

Trage brusc da hățuri
Calul percutează
Împreună ținutul
În amănunt îl cercetează

În iarbă, sub frunze
Printre pietre sparte
Inelul parcă căzuse
În gaură de șarpe

 Se aude tropot de copite
De niciunde apare
Dezbrăcată-n voaluri
O mirifică arătare
”ce cauți voinice?!

Nu cumva acest inel
Care mi-a căzut în cap
Călărind prin tunel?!

 Povestea e mai lungă
Am să vi-o povestesc
Acum închei aici
Nu vreau să vă
Plictisesc.