Nu m-am născut dintr-un steag, ci dintr-o vorbă spusă la masa de duminică, din dorul de părinți, din gustul de pâine, din praful drumului care duce acasă.
Aici nu toate merg cum ar trebui, dar toate au o căldură care rămâne. Uneori țara doare ca o amintire, alteori te mângâie fără să o ceri.
Nu cred în perfecțiune, dar cred în oamenii simpli care nu pleacă, care spun „bună ziua” chiar și-n furtună, și nu-și schimbă graiul nici când îi doare.
Să fiu român — sau maghiar, ori doar om — nu e o etichetă, e o respirație. Aici n-am ales să rămân, am ales să simt: că dragostea de ţară nu se scrie în pașaport.
Lasă un răspuns